Sfântul Mucenic Nichifor a trăit în cetatea Antiohia din Siria, în timpul împăraților Decius (250-253) și Valerian (253-260). Îl lega o strânsă prietenie de un preot creștin al acelei cetăți, pe nume Saprichie. Cei din jur îi considerau ca doi frați, însă, în ciuda prieteniei lor lungi și încercate de-a lungul timpului, necuratul a semănat ura între cei doi, până la punctul în care nu doreau să se mai întâlnească, invidia punând stăpânire pe sufletul lui Saprichie. După o perioadă destul de lungă în care nu și-au vorbit, Cuviosul Nichifor a încercat să se împace cu fostul său prieten, mânat de învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, repetată de atâtea ori: „Iertați și veți fi iertați!” (Luca 6, 37). Și iarăși: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți acolo darul tău, înaintea altarului și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău!” (Matei 5,23-24). De asemenea: „De nu iertați voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greșelile voastre.” (Marcu 11,26). După mai multe încercări eșuate, în care Sfântul Mucenic Nichifor îl roagă pe Saprichie să îl ierte, reușește să convingă câțiva mijlocitori să meargă în locul său, să îi prezinte din nou scuzele lui Saprichie. Acesta însă, cu ușa iertării zăvorâtă, refuză să îi primească, rămânând la fel de neînduplecat, neavând frică de Dumnezeu, al Cărui slujitor era. Într-o bună zi, Nichifor îi ieși în cale lui Saprichie și căzând în genunchi l-a implorat din nou, spunându-i: „Iartă-mă, părinte, pentru Domnul, iartă-mă!”. Însă Saprichie nu spunea nimic. Și a plecat Nichifor dezamăgit, deoarece nu a primit iertarea prietenului său nici de această dată. În acele vremuri, în Antiohia, în anul 257, s-au pus în aplicare unele decrete imperiale conform cărora creștinii erau forțați să se lepede de credința lor. Cei dintâi care au fost arestați au fost clericii. Unul dintre ei a fost Saprichie, care a fost prins și dus la judecată. Auzind despre capturarea prietenului său, Sfântul Nichifor a alergat în urma lui și văzându-și prietenul în lanțuri a căzut la picioarele sale, cerându-i din nou iertare și rugându-l: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!” Saprichie însă l-a ignorat din nou. Până și prigonitorii erau uimiți de insistența Sfântului Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut! Iată, acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Ce trebuință îți este să te împaci cu cel ce va muri de îndată?”. Deși inițial, Saprichie își mărturisise în fața judecătorilor credința în Hristos și refuzase să se închine idolilor, văzând Dumnezeu învârtoșarea inimii sale și lipsa oricărei urme de iubire față de aproape lui, i-a luat Harul Sfânt de la el. Din acea clipă, Saprichie nu a mai avut curaj să mărturisească până la capăt credința creștină. Astfel, în timpul torturilor, înțelegându-și iminența morții, a cedat, promițând că va aduce jertfe zeilor păgâni ca semn al lepădării sale, pentru a scăpa cu viață: „Să nu mă ucideți, voi face ce au poruncit împărații: mă voi închina zeilor și voi aduce jertfe.” În zadar s-a rugat blândul Nichifor de Saprichie să nu-și piardă viața veșnică și locul de sfințenie alături de Tatăl ceresc închinându-se zeilor. Uimit de cele întâmplate, văzând că și-a pierdut atât de ușor tăria și credința, Sfântul Mucenic Nichifor îi spunea înlăcrimat: „Să nu faci asta frate, să nu-ți pierzi cununa împletită cu atâtea chinuri. Iată, lângă ușă stă Stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care atât te-ai ostenit!”. Dar vorbele sale nu aveau nici un efect asupra lui Saprichie. Înțelegând că nu mai are cum să îl ajute, Sfântul Nichifor a început să strige către călăi: „Eu sunt creștin și cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui!” Călăii însă n-au îndrăznit să-l ucidă fără aprobarea ighemonului (conducătorul cetății) și toți se mirau că de bună voie se oferă morții, strigând: „Sunt creștin și zeilor voștri nu mă închin și nu voi jertfi!” Astfel, înștiințat de către unul dintre ucigași de cele întâmplate, conducătorul păgân, a poruncit ca Saprichie să fie eliberat, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Așa a primit Sfântul Mucenic Nichifor cununa muceniciei, în ziua de 9 februarie a anului 260, primind de asemenea trei cununi de biruință: a dragostei, a smereniei și a credinței, dându-și sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.