Sfântul Cuvios Auxentie a fost fiul preotului Addas (Ada persul), un refugiat persan (Siria de astăzi) care a venit la Constantinopol cu familia, să-și salveze viața de prigonitorii creștinilor. Înzestrat cu virtuți alese, cu inteligență și cu dragoste de cultură, Auxentie a avut o copilărie frumoasă, îmbrățișând apoi cariera militară. A slujit ca ofițer în chiar garda împăratului Teodosie al II-lea și a fost apreciat pentru devotamentul lui.

Deși avea o carieră militară strălucită, tânărul ofițer, mânat de căutări lăuntrice, de dragostea de Dumnezeu și de viața trăită în curăție, păstra mereu legătura cu părinții duhovnicești ai vremii, printre care Cuviosul Marcian, iconomul Bisericii celei Mari, și Ioan monahul. Așa se face că în anul 446, Sfântul Auxentie a hotărât să renunțe la slujbă și să-I dedice viața lui Dumnezeu prin nevoințe și prin lupte duhovnicești. S-a călugărit și a ales, ca loc de isihie, un ținut muntos din Bitinia, numit Oxia, în apropiere de Constantinopol (cam la 5km). A iubit mult acel loc; se ruga neîncetat la Dumnezeu, înălțând mâinile spre cer și strigând: „Tu, Doamne, m-ai sălășluit deosebi în nădejde.”

Din porunca împăratului Marcian, a participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (în anul 451), condamnând ereziile lui Eutihie și Nestorie, după care s-a retras în muntele Sinope, de lângă Calcedon. Datorită sfințeniei sale, mii și mii de oameni îl căutau pentru rugăciuni, ajutor și sfaturi duhovnicești, astfel că locul acele a primit numele de Muntele lui Auxentie. Credincioșii din satele învecinate i-au construit sfântului o chilie mică prin fereastra căreia acesta îi povățuia să facă fapte bune, le dădea sfaturi duhovnicești, le alina suferințele și îi tămăduia pe cei bolnavi. Fusese împodobit de Bunul Dumnezeu cu darul vindecării, dar și cu cel al înainte-vederii, fapt pentru care era căutat de mulți. Avea sfântul și o dragoste infinită pentru cei nevoiași; ucenicii le împărțeau adesea din darurile primite de la cei care se tămăduiau în urma rugăciunilor lui.

Deci, șezând în chilia sa, mult folos aducea lumii, prin chipul vieții sale îmbunătățite și prin învățăturile cele grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toți care veneau la dânsul de pretutindeni, și prin rugăciunile și prin facerea de minuni; iar cu ochii cei înainte-văzători vedea cele de departe, ca pe cele de aproape, privirea și sufletele fără de trup ale drepților. Asa a fost, cu deosebire, în noaptea când Cuviosul, stand la rugăciune în chilia sa, a văzut deodată călătorind spre cer sufletul Sfântului Simeon Stâlpnicul; și vestind el îndată ucenicilor săi aceasta și făcându-se cercetarea, lucrul s-a adeverit întocmai.

A întemeiat o comunitate monahală (de călugărițe) la poalele muntelui unde s-a nevoit (Trichinarion), transmițându-le ucenicilor săi evlavia, viața sfântă și dragostea de monahism. Și așa, cu evlavie și cu dreapta credință viețuind și mănăstiri multe și în felurite locuri întemeind și pe multi la mântuire povățuind, Cuviosul Axentie, nu mult timp după Cuviosul Simeon, pe vremea împărăției lui Leon cel Mare și la adânci bătrânețe ajungând, s-a mutat către Domnul. Sfântul a trecut la cele veșnice în ziua de 14 februarie a anului 470 și a fost înmormântat în Mănăstirea Sfântului Hipatie (Rufiananas).