Sfântul Isidor din Hios este cinstit pe 14 mai. In anul dintâi al împărăţiei lui Decie, a ieşit poruncă împără­tească, în toate părţile stăpânirii Romei, ca să se scrie, să se numere ostaşii şi să se rânduiască cetele. Şi au mers corăbiile unui voievod, Numerian, la ostrovul Hiului, în care erau adunaţi cei înscrişi la oaste. In acea vreme era în ostrovul acela Sfântul Isidor, cu neamul din Alexandria, tare cu trupul şi viteaz, iar cu credinţa creştin, având viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru că toate zilele sale şi le petrecea în post şi în înfrânare, şi în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înţelepciune, iar de deşertăciunile şi desfătările lumii acesteia se ferea şi fugea de necurăţiile păgâneşti. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste şi a fost rânduit în ceata lui Numerian.

După aceea a ieşit altă poruncă de la împărat, ca toţi cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgâneşti; iar cei ce nu vor să se închine să fie siliţi cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostaşi, crezând întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească şi la jertfe, rânduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaş oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creştin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfântul şi, punându-l înaintea nedreptei sale judecăţi, l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Răspuns-a sfântul: „Mă numesc Isidor”. Zis-a voievodul: „Oare tu nu te supui împăratului Decie şi nu voieşti să aduci jertfe zeilor?” Răspuns-a Sfântul Isidor: „Şi cine sunt zeii voştri, ca eu, fiind creştin, să le aduc jertfă? Oare nu sunt idoli surzi şi orbi, neavând nici o simţire?”

Zis-a voievodul: „O, ce rea şi necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci şi pedepse”. Grăit-a sfântul: „Vrednic sunt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci şi să sufăr moarte, ca Stăpânul meu să mă învrednicească cetei sfinţilor mucenici, care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfânt. Şi ştiu că cei ce cred şi nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că aşa a zis Domnul nostru:Cel ce crede în Mine de va şi muri, va fi viu. Numerian a zis: „Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Chiar de vei ucide trupul meu, dar peste sufletul meu nu vei putea stăpâni; însă, de acum, munceşte-mă precum voieşti, pentru că am pe adevăratul şi viul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care şi acum petrece în mine şi va fi cu mine şi după moartea mea; iar eu sunt şi voi fi în El, neîncetând a mărturisi preasfânt numele Lui, până ce sufletul este în trupul meu”.

Zis-a voievodul: „Măcar o dată jertfeşte legii împărăteşti şi după aceea vei face ce pofteşti”. Răspuns-a sfântul: „Păgânule, nu mă vei putea amăgi pe mine cu meşteşugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat o dată de Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva este necredincios în puţin, apoi este necredincios şi în mult; iar mie să nu-mi fie în gând a face ceva necredincios şi neplăcut Domnului meu”. Zis-a voievodul: „Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, până ce vei mărturisi mărirea zeilor noştri”.

Atunci Numerian a poruncit la patru ostaşi, ca să-l dezbrace şi să-l bată cu vine de bou fără milă. Şi fiind sfântul bătut, îi ziceau cei ce stăteau împrejurul lui: „Isidore, supune-te voii împărăteşti, mai înainte până a nu muri în munci”. Sfântul a răspuns lor: „Eu mă supun von şi poruncii Domnului meu, împăratul Cel ceresc şi veşnic; pe Acela ÎI mărturisesc, II cinstesc şi nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca şi eu să nu fiu lepădat de El în ziua Judecăţii!” După acea bătaie, muncitorul îl amăgea pe sfânt cu momeli şi îl înfricoşa cu îngroziri, vrând să-l plece la a sa păgânătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dânsul numai dosădiri şi ocări pentru el şi zeul său. Deci, umplându-se de mânie, a zis: „Eu voi porunci, ca să taie limba ta cea necurată”. Răspuns-a sfântul: „Chiar şi limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui lui Iisus Hristos”, Şi îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului; însă sfântul şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Iar voievodul, cuprinzându-se de spaimă, a căzut la pământ şi şi-a pierdut limba sa şi a rămas mut; încât după ce l-au ridicat de la pământ, nu putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea şi, cerând hârtie, a scris pe dânsa aceste cuvinte: „Pe Isidor cel ce nu voieşte să se supună poruncii împărăteşti, poruncesc să-i taie capul cu sabia”. Aceasta citindu-se, sfântul mucenic a strigat cu bucurie, zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la darul şi de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpâne, viaţa şi suflarea mea, şi cânt Ţie, Doamne, puterea mea şi luminarea minţii mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale”. După acestea călăul, luând pe mucenic, l-a dus la tăiere. Şi mergea Sfântul Isidor bucurându-se, mergând înainte la junghierea sa, ca un mieluşel fără de prihană. Deci, căutând spre cer cu luminoasă faţă şi cu ochii veseli, grăia: „Sfinte Stăpâne, mulţumesc Ţie că mă primeşti pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locaşurile Tale şi în locurile cele de odihnă”.

Şi sosind la locul la care era să se săvârşească, a cerut vreme spre rugăciune şi, rugându-se, şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap şi a fost tăiat pentru Hristos, Cel ce Şi-a plecat pe Cruce Sfântul Său cap, pentru noi. Iar după tăierea capului Sfântul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mâncarea câinilor şi fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui şi creştin tăinuit, a luat sfântul lui trup şi, săpând în taină un mormânt împreună cu ceilalţi fraţi credincioşi, l-au pus în pământ, ca pe o vistierie de mare preţ. Apoi şi el însuşi s-a făcut următor nevoinţei celei pătimitoare, pentru că, plecând cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu cununa mucenicească. Iar moaştele cele cinstite ale Sfântului Isidor, venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a scos din pământ şi le-a uns cu miresme de mult preţ şi, înfăşându-le cu pânză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumne­zeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.