Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoţească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. Tatăl său se numea Ioan şi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să înveţe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind şcoala, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După o scurtă şedere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, şi se stabileşte la schitul Trăisteni – Vrancea, apoi la Mănăstirile Cârnu şi Dălhăuţi, aflate sub povaţa duhovnicească a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care-l îndrumă şi pe rasoforul Platon. În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieşte ca sihastru timp de patru ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie.

Apoi, este hirotonit ieromonah şi întemeiază o obşte monahală în Schitul Sfântul Proroc Ilie, unde se nevoieşte până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi. Din pricina asupririi turceşti părăseşte Athosul şi vine în Ţara Românească, la Mănăstirea Vărzăreşti-Vrancea, dar, după o scurtă şedere acolo, trece în Moldova şi se stabileşte, împreună cu toţi ucenicii săi, la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte doisprezece ani, până în 1775. La Dragomirna obştea urma întru totul rânduiala atonită. Aici, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii greceşti vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecţie majoră de traduceri româneşti filocalice (de 626 pagini), adunate de monahul Rafail.

În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupaţie austriacă, Sfântul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, împreună cu 200 de ucenici, lăsând la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. În anul 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi şi la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamţ, cu o mare parte din obştea de la Secu. Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mânăstiri unificate, Neamţ şi Secu, Sfântul Paisie a păstrat cu sfinţenie aceeaşi rânduială. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări.

Marele stareţ venea cel dintâi la sfintele slujbe şi neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. Spovedania fraţilor obştii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiţi, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau şi îndrumau duhovniceşte întreaga obşte, iar marele stareţ supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovniceşti, cât şi în ascultările de obşte, primind pe cei care veneau pentru sfat şi binecuvântare.

Cei neascultători primeau canon şi mustrare părintească. O atenţie deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamţ o adevărată academie patristică şi duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte ţări ortodoxe din acea vreme. Cuviosul Paisie era şi un bun organizator şi înnoitor al vieţii monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe, pe care le îndruma duhovniceşte, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ. Alt ucenic al său cu viaţă sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfântă.

Pentru sfinţenia vieţii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamţ era cunoscut în toate ţările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peşterilor din Kiev şi de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulţi dregători, boieri şi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamţ, dorind să vadă pe acest mare stareţ cu viaţă sfântă.

Înrâurirea lui a fost mare asupra multor mănăstiri şi schituri din Moldova şi din Ţara Românească. În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în ziua de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obştea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruşi, ucraineni, greci, bulgari.

Fiind cinstit ca sfânt, încă din viaţă, ucenicii săi i-au săvârşit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum şi în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Ţările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia şi Ucraina. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamţ vin să se închine şi să-i ceară ajutor nu numai credincioşi din România, ci şi din alte ţări ortodoxe.