Un incendiu violent a izbucnit în această dimineață în localitatea Stânești, comuna Lunca, unde o locuință a fost cuprinsă în totalitate de flăcări. Alarma a fost dată la primele ore ale dimineții, iar la fața locului au intervenit de urgență pompierii.

Potrivit primelor concluzii, incendiul ar fi fost provocat, cel mai probabil, de un coș de fum neprotejat termic față de materialele combustibile din apropiere. Focul s-a extins rapid, iar în momentul sosirii echipajelor de intervenție, casa ardea generalizat.

La caz s-au deplasat pompierii militari din cadrul Detașamentul Botoșani și ai Punctului de Lucru Flămânzi, alături de Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență Lunca. În total, au fost mobilizate trei autospeciale de stingere, precum și un echipaj al Serviciului Județean de Ambulanță.

Locuința, cu o suprafață de aproximativ 70 de metri pătrați, a fost distrusă complet de flăcări. Pompierii au intervenit mai bine de o oră pentru stingerea incendiului și pentru înlăturarea efectelor acestuia, reușind să împiedice extinderea focului la o anexă aflată în apropiere.

Proprietarul casei a suferit un atac de panică și a primit îngrijiri medicale la fața locului din partea echipajului SAJ. Acesta a refuzat transportul la spital.

Pompierii reamintesc cetățenilor importanța verificării și izolării corespunzătoare a coșurilor de fum, mai ales în sezonul rece, pentru a preveni astfel de evenimente cu urmări grave.

Pentru prevenirea unor situații similare, ISU Botoșani vă reamintește:

– verificaţi coşurile de evacuare a fumului, pentru ca acestea să nu prezinte fisuri care să permită scânteilor să incendieze materialele combustibile ale planșeului sau acoperișului (grunzi, astereală etc.);

– curățați periodic coșurile de fum pentru eliminarea depunerilor de funingine care se pot aprinde sau pot obtura canalele de evacuare;

– tencuiți şi văruiți partea din pod a coşului de fum, în scopul sesizării imediate a fisurilor (căldura sau scânteile care ies prin fisurile unui coş de fum deteriorat constituie surse de aprindere, dacă în zona lor există elemente de construcţie sau structuri din lemn: grinzi, bârne, suport acoperiş etc.);

– îngrășați zidăria coşului la trecerea prin planşee, lăsând un spaţiu între această zidărie şi elementele combustibile ale planşeului;

– păstrați distanţa dintre faţa exterioară a coşurilor şi elementele combustibile ale acoperişului.

După ce ne-am închinat în ziua dinainte, împreună cu îngerii, cu magii și cu păstorii, lui Dumnezeu Care S-a făcut om și S-a născut ca un prunc pentru mântuirea noastră, se cuvine să cinstim în această zi pe Maica Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Biserica o înfățișează lângă prunc, în peșteră, arătând-o și ca unealtă aleasă și pregătită de Dumnezeu de-a lungul generațiilor, în vederea împlinirii marii taine a întrupării Sale, dar și ca pe noua Evă, prima și cea mai de seamă reprezentantă a omenirii înnoite.

Cum ar putea oare mintea omenească să înțeleagă chipul uimitor ales de Dumnezeu pentru a veni printre oameni? Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut din veșnicie din Tatăl, fără amestecare și fără împărțire, este zămislit în pântecele Fecioarei, fără participarea vreunui om, prin lucrarea Duhului Sfânt, și Se supune de bunăvoie legilor nașterii și creșterii, înnoindu-le. Fără a-Și părăsi natura, fără a înceta să locuiască în sânul Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu ia asupra Sa firea omenească și devine singurul Fiu al Fecioarei, țesând în pântecele ei fecioresc veșmântul de purpură al trupului Său. Două nașteri: una dumnezeiască și veșnică, alta omenească și supusă timpului, dar un singur Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om.

O singură Persoană se naște din ea, Dumnezeu-Omul (Theanthropos): fără mamă, după natura Sa dumnezeiască, și fără tată, după firea omenească. El unește atât de strâns ceea ce era despărțit printr-un adânc de netrecut, încât, fără să se amestece, însușirile firii dumnezeiești și cele ale firii omenești se împletesc în El în chip tainic (perihoreză). Așa cum, aruncându-se în foc o bucată de fier, focul primește de la fier tăria, iar fierul dobândește lumina și căldura focului, la fel și aici, Dumnezeirea pătimește de bunăvoie slăbiciunea trupului și omenirea se îmbracă în slava lui Dumnezeu, așa încât Preasfânta poate fi numită pe bună dreptate Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). „Acest nume constituie toată taina întrupării”, scrie Sfântul Ioan Damaschin, căci, „dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit și cel născut din ea este Dumnezeu și, negreșit, este și om”.

Pruncul culcat în iesle nu este un om oarecare, chemat să primească mai târziu harul dumnezeiesc ca răsplată a virtuților sale, precum sfinții și prorocii, un ales al lui Dumnezeu sau un om îndumnezeit (purtător de Dumnezeu, teofor), ci este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care a luat asupra Lui firea omenească pentru a o înnoi, pentru a o recrea și pentru a reface în El Însuși chipul lui Dumnezeu, întunecat și schimonosit de păcat.
Rai duhovnicesc al celui de-al doilea Adam, Templu al dumnezeirii, Pod care leagă pământul de Cer, Scară pe care Dumnezeu Se pogoară pe pământ și omul urcă la Cer, Maica Domnului s-a făcut mai cinstită decât heruvimii, serafimii și toate puterile cerești. Primindu-L pe Hristos, pântecele său a devenit „mai încăpător decât cerurile”, fiindcă este de acum Tronul lui Dumnezeu. Prin ea, omul este înălțat mai sus decât îngerii și slava Dumnezeirii strălucește în trupul său.

În fața unei astfel de taine, minții omenești cuprinse de uimire nu-i rămâne decât să se închine în tăcere, cu credință, „căci acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii”. Dimpreună cu Iosif cel tăcut, scăldat în lumina aceasta străină care strălucește în întunericul peșterii, firea întreagă o contemplă pe Preasfânta, liniștită și luminoasă, așezată lângă Pruncul pe Care L-a înfășat ea însăși, așezându-L în iesle. Nicio urmă a durerilor și a ostenelii care urmează de obicei nașterii; căci se cuvenea ca aceea cu trup și suflet feciorelnic, nezămislind în patimi, să nu nască în dureri. Fecioară întru zămislire, fecioară întru naștere și după nașterea Mântuitorului, ea vestește astfel femeilor bucuria și izbăvirea de blestemul pus asupra Evei, cea dintâi mamă, în ziua căderii (Facerea 3, 16).

Un nou fel de viețuire începe astăzi pentru firea omenească: căci, precum Dumnezeu a ales fecioria pentru a Se naște după trup în lumea aceasta, tot așa, prin feciorie, El voiește să intre și să crească în chip duhovnicesc în sufletul fiecărui creștin care viețuiește luând ca pildă purtarea Maicii lui Dumnezeu.

Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine, însă puțini cunosc motivele pentru care Nașterea Domnului Iisus Hristos este celebrată pe 25 decembrie, dată aleasă cu o semnificație aparte în istoria creștinismului, relatează alba24.ro.

Alegerea zilei de 25 decembrie a fost mai degrabă simbolică decât exactă. Biserica a stabilit această dată cu multe secole în urmă, pentru a înlocui vechile sărbători păgâne de iarnă, dedicate soarelui, precum cultul lui Mitra, Saturnaliile sau Juvenaliile.

Crăciunul nu era sărbătorit de la început pe 25 decembrie

Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului, este primul praznic împărătesc cu dată fixă din viața lui Iisus Hristos și una dintre cele mai iubite sărbători ale creștinătății. Deși astăzi pare firesc să fie celebrat pe 25 decembrie, această dată nu a fost unanim acceptată de la început.

Drumul Crăciunului spre calendarul creștin a fost unul lung, marcat de tradiții vechi, calcule simbolice și adaptări culturale.

În primele secole ale creștinismului, accentul nu era pus pe Nașterea Mântuitorului, ci pe moartea și Învierea Sa.

Comunitățile creștine moșteniseră din lumea antică ideea că momentul decisiv al unei divinități este moartea și triumful asupra ei. Calendarele bisericești nu au păstrat datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor.

„De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului”, spune Pr. Prof. Ene Braniște, potrivit Basilica.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie. Diferențe între Răsărit și Apus

Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit în ceea ce privește data acestei sărbători.

În Apus, mai ales la Roma, Nașterea Domnului era sărbătorită ca și azi, la 25 decembrie, cel puțin din secolul al III-lea.

„După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie)”, explică Pr. Prof. Ene Braniște.

În Răsărit, în schimb, Crăciunul era unit cu Botezul Domnului și celebrat pe 6 ianuarie, sub numele de Arătarea Domnului sau Epifania.

„Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23)”, mai explică preotul.

Potrivit acestuia, de fapt, atât în Orient cât și în Occident, Nașterea Domnului a fost serbată de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie

Momentul în care creștinismul a început să devină religia principală a Imperiului Roman a venit odată cu împăratul Constantin cel Mare, la începutul secolului al IV-lea. Anul 313 a reprezentat o cotitură majoră: prin Edictul de la Milano, semnat de Constantin împreună cu colegul său Licinius, creștinismul a fost legalizat, iar persecuțiile au luat sfârșit. Constantin, devenit el însuși creștin, a promovat cu entuziasm noua religie în toate provinciile imperiului.

Primul document care menționează 25 decembrie ca zi a nașterii lui Iisus datează din 336, cu puțin înaintea morții lui Constantin. Această înregistrare face parte dintr-un calendar religios mai amplu, ceea ce sugerează istoricilor că o liturghie de Crăciun era deja organizată la acea dată. Așadar, mulți cercetători plasează în anul 336 prima celebrare oficială a Crăciunului din istorie.

Unificarea datei, în secolul al IV-lea

Separarea definitivă a Crăciunului de Botezul Domnului s-a produs în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

„Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379. Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice, redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei.

Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană.

Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime”, precizează părintele.

Motivația culturală a stabilirii Crăciunului la 25 decembrie: înlocuirea sărbătorilor păgâne

Stabilirea Crăciunului la 25 decembrie a avut și o motivație culturală. În lumea romană, această perioadă era marcată de sărbători păgâne dedicate soarelui, precum cultul lui Mitra, Saturnaliile sau Juvenaliile.

„La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și petreceri desantate și pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască.

Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă”, spune Pr. Prof. Ene Braniște.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie: Simbolismul solar al calendarului creștin

Preotul spune că tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, ca Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp.

„De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești”, mai explică părintele.

La toate acestea s-a adăugat și un simbolism legat de cursul anului solar.

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost așezată pe 24 iunie, la solstițiul de vară, când zilele încep să scadă, în acord cu cuvintele sale: „Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez”.

În oglindă, Nașterea lui Hristos a fost fixată după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.

Crăciunul, al doilea mare reper al anului bisericesc

Odată stabilit, Crăciunul a devenit al doilea mare reper al anului bisericesc, după Paști. În jurul lui au fost organizate numeroase alte sărbători cu dată fixă, iar calendarul liturgic a căpătat forma cunoscută astăzi.

Modul de sărbătorire era unul solemn, cu post înainte, slujbe speciale, ajunare, botezuri, oprirea muncilor și a spectacolelor publice. Multe dintre obiceiurile populare românești, precum colindele sau plugușorul, își au originea în vechi tradiții precreștine, reinterpretate însă în spiritul Nașterii Domnului.

„În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor.

Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii.

Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă”, precizează Pr. Prof. Ene Braniște.

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Selma Iusuf, în „Dilema veche” nr. 868 din 2020, scrie despre relaţia sa cu matematica: „Îmi cer iertare şi de la foste mea dirigintă din liceu care ne-a dat afară de la ora de matematică pe mine şi pe o bună prietenă, pentru că eu n-am ştiut a râde mai discret. După ora petrecută pe holuri, ne-am gândit totuşi să mergem să ne cerem scuze. Ne-a iertat atunci femeia, dar ghinionul a făcut să spună la final: „Dar nu ştiţi ce aţi pierdut. Azi am făcut cercul lui Euler”.  Da. Am râs cu lacrimi şi acolo, în cancelaria de unde ne-a dat iar afară.  Menţionez că eram la o clasă de filologie, am o scuză”;

Mircea Coloşenco, în  „România literară” nr. 50 din 2020, scrie despre  romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Reţin un aspect mai puţin cunoscut: „Pădurea spânzuraţilor” s-a născut, va scrie Liviu Rebreanu mai târziu, dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferinţa păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost trataţi cehii de către conducătorii monarhiei austriece. Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni.”;

Marta Petreu, în „Apostrof” nr. 11 din 2020,  reţine un citat cu mantă din Alex Ştefănescu: „De câte ori mi-a dispărut oglinda retrovizoare de la maşină şi am dat bani grei pe altă oglindă retrovizoare, numai eu ştiu. Ion Iliescu a cumpărat vreodată în viaţa lui o oglindă retrovizoare pentru maşina pe care o avea la dispoziţie?”

Aurel Dogaru, în „Ramuri” nr. 12 din 2020,  publică un comentariu la cartea lui George Vulturescu „Lucian Blaga – Ipostazele „harfei de-ntuneric”. Reţine Aurel Dogaru: 1. „Ştim că L. Blaga, filosoful, ne-a propus două moduri de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică. Prin cunoaşterea paradisiacă, spune el, ne simţim parcă în lumea graţiei, iar prin cunoaşterea luciferică ne simţim părtaşi la nu ştiu ce mare tragedie”; 2. „Astfel, sintagma poemele luminii nu înseamnă deloc, pentru Blaga,  o aşezare în lumină, ca loc dezvelit, „la vedere”. În limpezimea aparentă a metaforei pare încifrat / ţesut un văl aruncat peste cuvintele rebele – gata să rupă tăcerea – tocmai pentru a instaura cealaltă lumină, adevăratul mesaj, cripticul, tăinuitul.”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, publică un interviu cu Mihai Zamfir. Reţinem: 1. „când studiam literatura română interbelică, am constatat, aşadar,  că românul e născut nu poet,  dramaturg în nici un caz, prozator nu foarte mult, doar puţin, ci jurnalist”; 2. „publicistica are avantajul enorm al actualităţii perpetue”; 3. „publicistica e un fel de verişoară de-a doua cu literatura; dar vară de sânge, adică nu prin alianţe, ci din familie”; 4. „din păcate, un diplomat nu poate să spună decât rareori ceea ce crede”;  5. „cel mai greu de pus în pagină este, cred, textul politic, pentru că, aici, foarte uşor intervin pasiunea sau chiar idiosincraziile proprii, preferinţele, simpatiile, antipatiile. Or, după părerea mea,ceea ce văduveşte foarte grav majoritatea articolelor pe teme politice nu este pasiunea cu care sunt scrise, ci absenţa moderaţiei stilului”; 6. „pentru ca un text să sară peste timpul său trebuie să fie întrunite, cred, două condiţii: să fie scris cu talent şi întâmplarea fericită”; 7. „mă interesează tot mai mult să scriu despre acele fapte, detalii ale culturii despre care ştiu că, din păcate,  sunt perisabile. Încerc să surprind anumite laturi ale culturii despre care ştiu sigur că peste foarte puţin timp nu vor mai fi actuale”; 8. „pentru a fi un foarte bun jurnalist la radio sau la televiziune îţi trebuie altceva decât ce ai avea nevoie pentru a fi un bun jurnalist de presă scrisă. Nu aş spune că sunt domenii chiar diferite, dar sunt vocaţii diferite”; 9. „idealul meu de a scrie jurnalistic este acela de eleganţă şi de apel mai ales la litotă şi la aluzie decât la datul cu măciuca”;

Simona Preda, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, publică un interviu cu criticul literar Daniel Cristea-Enache. Întrebat dacă şi critica literară este, la rândul ei, o formă de literatură, intervievatul răspunde: „Da şi nu. La Călinescu e mai mult da, la Maiorescu e mai mult nu. În această privinţă, sunt mai degrabă maiorescian decât călinescian şi spun: chiar dacă un critic are talent literar, chiar dacă se observă în scrisul lui plasticitate, expresivitate, capacitate de insolitare, chiar dacă portretistica dezvăluie aptitudini de scriitor, faptul că el scrie despre literatură şi că discursul lui este secund în raport cu textul literar, care este prim, mi se pare decisiv. Chiar şi Călinescu, care a împins foarte mult literaturizarea criticii, scrie despre autori de literatură. Nimeni n-ar spune despre un comentator de fotbal care descrie, rezumă, evaluează un meci de fotbal, că el este fotbalistul.  Ca să închei pe această linie: Când Călinescu scrie „Enigma Otiliei”, el ar fi fotbalistul.  Când acelaşi Călinescu scrie „Sensul clasicismului”, el ar fi comentatorul de fotbal”;

Sintagme, termeni, concepte: Adrian Lesenciuc: „toate literele şi-au înghiţit umbra”; Mihok Tamas: „pod detonat între empatie şi faptă”; Zeruya Shalev: „senzaţia pe care o încerci atunci când înghiţi foc”; 

Daniela Micu,  în „Ramuri” nr. 12 din 2020, face o prezentare  a părţii a treia a volumului lui Geo Bogza „Ţări de piatră, de foc şi pământ” (1939), intitulată „Basarabia ţară de pământ”. Reţinem: „ Basarabia lui Geo Bogza începe în Corjeuţi, judeţul Hotin, cu un ritual al morţii. El asistă la o înmormântare pe care o defineşte drept ciudată, fiindcă mortul este condus pe ultimul drum într-o sanie trasă de boi, la mijlocul lunii iunie.  Potrivit obiceiului, sania mortuară nu este trasă numai pe zăpadă, ci în orice anotimp. Opintirea boilor, a singurei perechi de boi, păstrată special în sat pentru o astfel de ocazie, poate simboliza greutatea cu care rudele şi cunoscuţii se despart de o persoană dragă. Boii sunt cerberii în plan fizic, în ritualul de trecere spre dincolo: „Mortul e rupt de pe pământ cu eforturi, cu şuvoaie de sudoare. El nu e lăsat să alunece cu uşurinţă spre lăcaşul de veci, înainte de a ajunge acolo, pământul îl mai ţine strâns ca un cleşte la suprafaţa lui, iar boii trebuie să-l rupă de pe pământ şi din viaţă”;