Pericopa evanghelică a acestei zile ne pune înainte minunea vindecării orbului din Ierihon. Minunea aceasta este prezentată şi de ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, Marcu şi Matei, cu deosebirea că: Marcu prezintă vindecarea orbului la ieşirea din Ierihon (Marcu 10, 46-52), Matei prezintă vindecarea a doi orbi, la ieşirea din Ierihon, iar Luca prezintă vindecarea unui orb, mai înainte de intrarea Mântuitorului în Ierihon.
Probabil că evangheliştii Marcu şi Luca prezintă vindecarea numai a unui orb, pentru că numai unul dintre ei s-a făcut remarcat prin mărturisirea de credinţă că Iisus Hristos este Fiul lui David sau Mesia, aşa cum vom putea observa mai departe.
Mântuitorul se îndrepta către Ierusalim în ultimul Său drum spre patimile, moartea şi Învierea Sa. Ocolise Samaria, străbătând valea Iordanului până la Ierihon, de unde avea să urce spre Ierusalim. Mântuitorul era înconjurat nu numai de ucenicii Săi, ci şi de mulţi pelerini, care se ataşaseră grupului din curiozitatea de a-L vedea şi a-L auzi pe proorocul din Nazaretul Galileii.
Şi iată că, mai înainte de intrarea Mântuitorului în Ierihon, este întâmpinat de strigătul unui orb, care stătea pe marginea drumului şi cerşea. Zgomotul mulţimii care înainta spre Ierihon a fost auzit şi de acest orb. Orbul aude mulţimea trecând. Întrebă apoi ce se întâmplă. Şi răspunzându-i-se că trece Iisus Nazarineanul, începe a striga:
,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”(Luca 18, 38). Nevăzând, nu putea aprecia distanţa dintre el şi Iisus, motiv pentru care striga din ce în ce mai tare, ca să fi e auzit. Cei care-L însoţeau pe Mântuitorul pe cale, ,,îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fi e-Ţi milă de mine!”(Luca 18, 39). Mesia, sau Hristos, era prevestit în Vechiul Testament prin expresia ,,Fiul (Urmaşul) lui David”.
Expresie care desemna nu numai că Mesia va fi descendent din seminţia lui David, ci şi că va avea ,,tronul lui David, părintele Său” (Luca 1, 32), după cum fusese prezentat de Arhanghelul Gavriil încă de la Buna Vestire. Aclamaţia de acum, ,,Fiul lui David”, pregătea scena intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim, când copiii vor striga: ,,Osana, Fiul lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 21, 9). Mântuitorul aude strigătul şi chemarea orbului.
Evanghelistul Marcu ne dă şi numele orbului, acesta fiind numit Bartimeu, adică fi ul lui Timeu. Şi că, atunci când unii din mulţime i-au spus: ,,îndrăzneşte, scoală-te. Te cheamă” (Marcu 10, 49), ,,orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus”. ,,Ce voieşti să-ţi fac”, l-a întrebat Mântuitorul, pentru că putea să ceară bani sau ceva de mâncare. Cu siguranţă avea nevoie de toate acestea. Dar orbul I-a răspuns: ,,Doamne, să văd!” (Luca 18, 41), având credinţa că Proorocul Iisus îi poate dărui vederea. În ,,Diatesaronul” lui Taţian, care este o compilaţie a celor patru evanghelii din secolul al II-lea, în cererea orbului Bartimeu adresată Mântuitorului Hristos, apare pronumele personal ,,Te”, sau ,,Doamne, să Te văd”, ceea ce înseamnă că voia nu numai să primească vederea, ci şi să-L vadă pe Cel ce este ,,Lumina lumii”.
Şi ce poate fi mai frumos şi de dorit în viaţa unui om, decât să-L vadă pe Hristos, pe Cel care este Lumina cea adevărată. Dorinţă pe care vameşul Zaheu o va avea şi el, şi pe care, deşi păcătos fiind, Mântuitorul o va răsplăti cu vederea şi apoi schimbarea vieţii sale în bine. Mântuitorul îi răspunde acum orbului: ,,Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” (Luca 18, 42).
Moment în care i s-au deschis ochii; prima vedere fiind chiar Chipul Mântuitorului Hristos. După această minune săvârşită de Mântuitorul, Bartimeu devine şi el ucenic al lui Hristos, evanghelistul Marcu precizând că: ,,îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale” (Marcu 10, 52). Iubiţi fraţi în Hristos, am fost înzestraţi de Dumnezeu cu trei feluri de vederi: o vedere fi zică, cu ochii trupeşti – cu care să vedem ceea ce se întâmplă în jurul nostru; o vedere intelectuală, luminată de raţiune sau gândire – cu care să putem vedea în trecut sau să ne imaginăm în viitor; şi, în fine, o vedere duhovnicească, luminată de credinţă, sau luminată de Dumnezeu, ca urmare a credinţei.
Cât de grea este orbirea fizică, dar cu cât mai mult cea spirituală, a inimii, întunecată de necredinţă. Şi acum, gândiţi-vă că fiecare dintre noi avem şansa nespus de mare de-L întâlni sau reîntâlni pe Hristos în lungul drum al vieţii noastre. Îl putem descoperi mai întâi în semenii noştri, care ne cer ajutorul în momentele grele sau ,,împrejurările concrete ale vieţii” – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar trebuie să ne punem întrebarea: Îl recunoaştem sau nu?!
Cu siguranţă că şi astăzi la Sfânta Liturghie, Hristos ne-a vorbit şi nouă. Se repetă, ca şi atunci, dialogul Mântuitorului cu cel orb. Noi, cerem să vedem. Şi într-adevăr, Dumnezeu ne dă puterea să vedem sau să ne vedem pe noi înşine mai bine – aşa cum suntem şi aşa cum ar trebui să fi m; aşa cum Zaheu se vede mai întâi pe sine păcătos, şi în această stare de smerenie reuşeşte să-L vadă şi pe Hristos; iar din momentul vederii lui Hristos, îşi ia angajamentul să repare orice nedreptate făcută în viaţă.
Şi aşa putem înţelege că vederea lui Hristos înseamnă o totală schimbare a vieţii în bine, o stare de permanentă pocăinţă, pe care Hristos ne-o cere fiecăruia dintre noi. Şi acum, făcându-ne un examen de conştiinţă, trebuie să ne punem întrebarea: în întâlnirea noastră cu Hristos ni se vor deschide ochii şi-L vom putea vedea, sau ni se vor închide de tot datorită îndărătniciei noastre, pentru că n-am înţeles să ne vedem pe noi înşine mai întâi?!