O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
UN VOLUM REVERENȚĂ
„Eminescu, un cuvânt generator de lumină. Cu darul lui Eminescu, putem să deschidem porțile sufletului”. Vorbele acestea frumoase aparțin unui mare îndrăgostit de Eminescu, artistul Vasile Pop Negreșteanu. Din „Cafeneaua literară” nr. 2 din 2021 aflu că artistul locuiește pe strada „Plantelor”, fereastra casei sale dând spre sanatoriul „Caritatea”, locul în care poetul s–a stins din viață. Astfel că, în fiecare dimineață, deschizând fereastra spune: „Bună dimineața, domnule Eminescu!”. Povestea aceasta mi-a amintit că am în bibliotecă un volum al poetei Maria Baciu despre care nu am scris: ”Eminență, bună seara!”( Editura „Quadrat”, Botoșani, 2019). Volumul se deschide cu o „Precizare” a autoarei din care consider că e bine să reluăm câteva fragmente: „Poeziile din această carte, departe de a fi niște ode, exprimă respectul față de cel mai mare poet român, care a ridicat limbajul poetic la nivelul perfecțiunii prin opera sa, rămasă oglindă a existenței unui neam statornicit în Istorie. Aceste poezii au fost scrise la intervale mari de timp, în perioada în care îmi exercitam profesia la Liceul Pedagogic din Botoșani, în urma consultării multor studii și în urma unor îndelungi meditații sau „descifrări” ale textelor, împreună cu elevii mei. Toate mi-au deschis căile înțelegerii pentru ceea ce înseamnă Eminescu și creația sa, oferindu-mi șansa de a scrie eu însămi despre ceea ce am înțeles din această Catedrală de trăiri și simțiri. Așadar cartea „Eminență, bună seara!” este mărturia felului în care îmi exprim eu recunoștința și desăvârșitul respect față de Poetul „nepereche”, cel care a conferit cea mai înaltă strălucire Limbii Române.”
Conceput ca o reverență făcută lui Eminescu, volumul este și o demonstrație de simțire lirică. Poeta, în trecerile ei , asemenea unui detector de metale rare, simte peste tot armoniile vibrațiilor eminesciene, aude încă vechile sunete ale cornului, buciumului și lirei, situații pe care le pune în ritmuri specifice marelui poet. Ipostazele sale din „Geniu pustiu” (novicele), „Rugăciunea unu dac” (discipolul) sau Hyperion din creația omonimă, sunt descoperite de Maria Baciu în cuvinte, în iarba de coasă, în trecerile Lunii, în teiul înflorit, într-un petic de pământ, pe o stradă din Botoșani, într-o viscolire, pe un portal, pe o icoană etc., menținând o perfectă secvențialitate logică. În totalitatea lui, volumul este un original eseu despre singurătatea poetului în această lume obosită: „Trece iarna prin cuvinte…/ Eminescu e tăcut./ Ninge ca și mai-nainte/ Peste țara mea de lut.// Înțeleg ce ostenire/ Stă în plopii fără soț/ Încărcați de grea iubire/ Și înstrăinați de toți…// Ninge într-un colț de țară,/ Troienind bătrânii tei,/ Însă poartă grea povară/ Numai unul dintre ei…// Trece iarna prin cuvinte…/ Eminescu e tăcut./ Ninge, ca și mai-nainte,/ Melancolic și durut…”(„Trece iarna prin cuvinte”).
Să remarcăm la Maria Baciu interacțiunea creativă cu biografia poetului. Pentru poetă Eminescu nu este o umbră, e un spirit izvorât din specificul românesc raportat la universalitate, nesfiindu-se să-i atribuie statutul de Big Bang al multiplelor forme ale culturii, un UNU în conformitate cu teoria dualității derivate a lui Constantin Noica. Nu întâmplător un poem se intitulează chiar „UNU”. „S-a întemnițat în sine lumea,/ Și s-a învechit, și e bătrână,/ Ca o Catedrală jefuită,/ Mirosind a fum și a rășină.// Sfinți puțini, ascunși după icoane,/ Luminează căile acele/ Până unde-și pierde ne-nțelesul/ Înțelesul plin de semne grele.// UNU singur nu se prăbușește/ Și nu-i măcinat de bătrânețe./ Lumea, apăsată de surpare,/ Amurgește-n propria-i tristețe…”.
Conștientă că, etimologic, Hyperion înseamnă „cel care merge pe deasupra pământului”, autoarea simte zborul poetului precum o stea tutelară care își veghează neamul: „Nicăieri nu ninge cu Luceferi,/ Nicăieri nu-i cer de Voroneț,/ Nicăierea cântecul nu doare/ Și cuvântul n-are-atâta preț// Ca în Nordul meu, în care secoli/ Au lăsat hrisoavelor destin/ Și o stea, de-a pururi tutelară,/ Pentru-ntregul nostru neam român!”
Înfiorează versurile poetei Mariei Baciu, care preiau de la Eminescu muzicalitatea limbii și structura simfonică de care s-a tot vorbit. Încă de la primul poem se sesizează timbrul poetic eminescian, totul ca o reverență în fața celui la care „nimeni nu se duce, decât ca un Isus urcând pe cruce”.