LOTERIA ROMÂNĂ a continuat, duminică, 15 septembrie 2024, seria extragerilor Loto 6/49, Noroc, Joker, Noroc Plus, Loto 5/40 și Super Noroc.

Numerele extrase, 15 septembrie 2024:

Loto 6 din 49: 38, 6, 16, 14, 3, 29

Loto 5 din 40: 28, 4, 25, 29, 18, 1

Noroc: 3, 1, 9, 4, 6, 5, 7

SuperNoroc: 8, 1, 6, 2, 2, 7

Noroc Plus: 8, 5, 5, 0, 0, 8

Joker: 6 – 17, 41, 14, 23, 16

Loteria Română a organizat duminică 15 septembrie și Tragerile Speciale Loto Aniversare cu ocazia celor 118 ani de activitate.

Publicitate

Loto 6 din 49 suplimentară: 2, 15, 17, 16, 46, 6

Loto 5 din 40 suplimentară: 7, 22, 33, 5, 2, 8

Joker suplimentar: 5 – 32, 4, 23, 39, 29

Trecerea la cele veșnice  a părintelui Ioan Alupoaiei, parohul Bisericii ,,Izvorul Tămăduirii , i-a lăsat nemângâiați și pe părintele Marian Macuc și preoteasa sa, Ana Maria, pe care i-a cununat, fiindu-le un sfătuitor permanent.

,, Parintele Ioan a fost un preot si un om minunat si un mare rugator!

A fost un preot traitor, profund si mereu cu gandul la Dumnezeu, la cele vesnice.

Am admirat tot timpul ravna sa pentru cele sfinte, pentru cele dumnezeiesti, felul in care predica si mai ales felul in care se ruga, motiv pentru care l-am si ales ca parinte spiritual, ca nas de cununie.

Ne-am dorit sa avem nasi care sa ne fie un bun exemplu si care sa se roage pentru noi si pentru familia noastra, iar parintele Ioan, alaturi de draga lui sotie, care de asemenea este un exemplu pentru noi, ne-a purtat mereu in rugaciunile sale.

A fost un preot cu multa credinta si nadejde in Dumnezeu si foarte apropiat de credinciosi.

A stiut din plin ce-i suferinta, ce-s incercarile vietii, ce-i jertfa, dar nu s-a plans, ci a mers inainte, senin si cu credinta in Dumnezeu!

A fost mereu aplecat spre nevoile oamenilor, spre cei aflati in suferinta. Prezenta lui era odihnitoare.

Cu multa jertfa a construit o biserica minunata, si-a construit casa in ceruri.

Publicitate

A slujit cu multa ravna, zilnic ( Sf. Liturghie sau un acatist/paraclis), dis de dimineata, in biserica, indiferent de gerul din biserica. Mai ales la inceput, in tramvai, dar nu numai, efectiv, iarna, iti inghetau picioarele si mainile, ingheta apa in cana, dar dansul continua, cu aceeasi ravna, sa slujeasca zilnic. De frig a indurat cred ca cea mai mare perioada a slujirii sale ca preot ( mai ales la slujbele din timpul saptamanii, cand nu-si permitea financiar sa faca cald in biserica).

Stia, ca doar cu ajutorul rugaciunii, va reusi sa construiasca o biserica intr-o parohie modesta a Botosaniului.

A suferit mult, dar mereu, cu multa rabdare, credinta si optimism a mers inainte…

Ne va lipsi mult, foarte mult, ne vor lipsi vorbele lui sincere si spuse din inima si cu caldura, sfaturile sale si felul sau de a fi apropiat de oameni si de a-i calauzi spre Imparatia lui Dumnezeu.

Si-a iubit mult familia, sotia minunata si unica fiica, lumina ochilor lui, dar Dumnezeu si Biserica au fost mereu pe primul loc in viata sa, iar familia i-a fost mereu alaturi si l-a sustinut, in toata lucrarea lui frumoasa, nu doar la biserica de ziduri, ci si la construirea unei biserici vii care sa dainuie si in vesnicie.

Milostivul Dumnezeu sa-l ierte si sa-l primeasca in Imparatia Sa, “unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit”.

Eu n-am sa uit niciodata chipul sau senin si luminos, atunci cand l-am vizitat pentru ultima data la spitalul din Iasi!

N-am sa uit, seninatatea in fata suferintei si a bolii si n-am sa uit ca acest preot si om minunat nu a cartit niciodata in boala, ci a zis mereu ” Faca-se voia lui Dumnezeu, in toate”.

Vesnica pomenire a pr Ioan si a faptelor lui minunate!

Milost;ivul Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihnească!”, a scris preoteasa Ana Maria Macuc.

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ÎN DIALOG  CU PROFESORUL OCTOGENAR  NICOLAE  BRĂDĂŢENU, FOST INSPECTOR ŞCOLAR (PARTEA I)

 Georgică Manole: Domnule profesor, viaţa dumneavoastră a fost marcată de traseul Suceava – Vrancea – via Botoşani. Vreţi să-l detaliaţi?

Nicolae Brădăţeanu:  La acest traseu tumultuos, daţi-mi voie să încep cu începutul. M-am născut, vorba lui Stratan, de ziua mea, cu legitimaţia nr. 12. 03. 1943, de profesie nou-născut, în satul meu natal (iertaţi-mi gluma) în familia unor oameni de treabă (la propriu şi la figurat), de fapt în comuna Capu Câmpului, plasa Ilişeşti, judeţul Câmpulung Moldovenesc (am păstrat titulatura din vechea împărţire administrativă), localitate situată pe malul drept al râului Moldova, ceva mai jos de unde legenda spune că s-a înecat nevinovata căţea Molda în primul descălecat, dând şi denumirea de Moldova, un ţinut al muşatinilor care au condus-o cu vrednicie prin războaie de apărare, un ținut vast  ce se întinde astăzi pe teritoriul aceluiași popor cu două state, după cum a hotărât istoria – România şi Republica Moldova.  După şcoala elementară făcută acasă, am urmat cursurile Liceului Teoretic Gura Humorului, cu examenul de maturitate obţinut în anul 1961 (se renunţase la denumirea de bacalaureat). Am urmat F. Ef. F.  Iaşi, apoi completarea studiilor la I.C.F. Bucureşti. Întorcându-mă la Gura Humorului ca profesor de educaţie fizică, având diplomă în regulă, în decembrie 1965, după armata obligatorie.

1. M.: A urmat Vrancea?
2. B.: Vă rog să-mi permiteţi să descriu traseul Suceava – Vrancea, via Botoşani, pentru a respecta cronologia.
3. M.: Avem spaţiu şi timp suficient, deci Botoşaniul.
4. B.: În urma împărţirii administrativ – teritoriale a României din primăvara anului 1968, am optat pentru un transfer de la Gura Humorului la Botoşani, la Institutul Pedagogic de 2 ani şi prima serie a Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga”, continuatorul Şcolii Normale „Mihai Eminescu”, fondată de marele cărturar Tiberiu Crudu. De ce Botoşaniul? Fiindcă la reînfiinţarea sa ca judeţ mi s-a părut a fi cel mai interesant şi mai atrăgător. Cunoşteam foarte bine celelalte oraşe din fosta regiune Suceava, atât ca elev cât şi ca profesor, ca participant la competiţiile sportive care se desfăşurau prin rotaţie. Pe mine m-a atras în mod deosebit arhitectura Botoşaniului, una de tip medieval, ce mă făcea să dau timpul înapoi şi să mă cred contemporan cu trecutul său. Mahalaua, acea pată pe obrazul oricărui oraş, la Botoşani era reprezentată în cea mai mare măsură de casele şi grădinile înfloritoare ale megieşilor, printre care, până spre centru, se ridicau ca adevărate opere de artă casele oamenilor prosperi, deseori cu subscripţii la fondarea unor instituţii şi societăţi culturale. Care din oraşele din fosta regiune mai aveau, la acea oră, un Teatru cu clădire proprie, cu trupe şi stagiuni permanente, unde au jucat mari actori români, la fel şi un Teatru de păpuşi, o Filarmonică, două cinematografe, două licee de mare tradiţie, „A. T. Laurian” şi „Mihai Eminescu”, edituri, publicaţii, valoroase biblioteci, librării, anticariate şi multe alte facilităţi culturale. Să nu uit parcul , o oază de linişte şi recreere, cu lacul cu bărci plutitoare şi poduri arcuite sau cu vestitele foişoare de unde, la ceas de sărbătoare, se auzeau acordurile fanfarelor Garnizoanei şi Filarmonicii. Iată  doar câteva din frumuseţile care m-au atras.
5. M.: Primii paşi ca profesor la Botoşani?
6. B.: Sosit chiar înainte de 1 septembrie, cu aglomeratul tren de seară, în acea forfotă astăzi uitată m-am nimerit în gara Botoşani taman între două epoci diferite: una în care tradiţionalele birje îşi trăiau ultimele clipe şi o alta în care mijeau adevărate taximetre. Tradiţionalist din fire, m-am repezit la prima trăsură, mi-am aruncat bagajele de transfer în spate cocoţându-mă sus pe capră alături de vizitiu, un om cumsecade, calificat la locul de muncă, şi tropa – trop spre Hotelul „Rareş”.  A sosit şi Ziua cea Mare (1 septembrie) când, plin de emoţie, am intrat în biroul directorului Liceului Pedagogic, profesorul Ştefan Dragomir, o mare personalitate a învăţământului botoşănean, domnia sa tot normalist la bază. Momentul în care mi-a strâns mâna, urându-mi succes în calitate de primul titular al catedrei de educaţie fizică, a fost momentul în care am devenit şi eu, cu adevărat, botoşănean gata a-mi pune în valoare toată priceperea în slujba învăţământului din acest judeţ.
7. M.: Episodul Vrancea?
8. B.: Un alt destin. Două judeţe, pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare ca relief, istorie, tradiţie, cultură. Destinul a făcut ca după drumul făcut de Ştefan, acum mai bine de cinci secole pentru a chema la oaste la ceas de primejdie feciorii Babei Vrâncioaia, să parcurg şi eu acelaşi drum în căutarea destinului pe care l-am unit cu cel al profesoarei Victoria Oancea, la 15 ianuarie 1972, lăsând Liceul „Simion Mehedinţi” din Vidra şi pe elevul de atunci, Georgică Manole, fără profesoara de franceză. Ne bucurăm astăzi cu toţii, după doi ani de la nunta de aur, cu Nicoleta, profesoară de pedagogie în Franţa, oraşul Ambert, cu Jean Cristof, inginer, cu cei doi copii, nepoţii noştri dragi, Victor (14 ani) şi Anna (11 ani), cu Tudor şi nora Roxana, manageri la Cluj. Sunt cu toţii sănătoşi, iar noi, bătrânii, ne luptăm să nu le facem mai devreme o tristă despărţire.
9. M.: Ca inspector şcolar?
10. B.: În lumea dascălilor circulă o zicere: dacă nu eşti un bun profesor, te pune director; dacă nu eşti bun ca director, te pune inspector; dacă nici ca inspector nu eşti bun, te ia la minister. Împrejurările au fost cam aşa: într-un judeţ ca Botoşaniul, în care numărul profesorilor calificaţi de educaţie fizică nu depăşea 40, profesori I cum se spune, cu drept de predare la liceu îi numărai pe degetele de la o mână, iar ceilalţi erau profesori II. Pentru postul de inspector, reînfiinţat începând cu 1 septembrie 1971, au fost convocaţi încă din luna august trei profesori: fostul inspector Ioan Livadaru, preşedintele CJEFS, Boris Minteanschi şi subsemnatul, profesor la Liceul Pedagogic. Primul a motivat refuzul prin vârsta apropiată de pensionare şi domiciliul stabilit la Dorohoi. Al doilea a acceptat iniţial dar, când a văzut grila de încadrare prin care pierdea 1000 de lei la salariu şi maşina (un IMS) a renunţat pe loc şi, atunci, a căzut păcatul pe mine. Să fiu sincer, nu mi-a picat rău să ai funcţia de inspector la 28 de ani, dar îmi părea rău după catedra de la Pedagogic unde începusem un experiment cu jocuri de mişcare în aer liber cu elemente de logică matematică,  experiment dus la sfârşit după 1990, la revenirea la catedră în 1993, într-o lucrare publicată la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, în rând cu manualele şcolare (ISBN 973 – 30 – 2366 -3) într-un tiraj de 11 000 de exemplare având ca referenţi pe Vasile Molan (ministru adjunct şi doctor în matematici), pe Vasile Ştefănescu, dar şi echipa de volei-fete a Liceului  (locul I pe zona Moldova) şi care a fuzionat apoi cu Clubul Sportiv Şcolar.
11. M: Alte realizări?
12. B.: Cu cei 40 de profesori calificaţi şi cu armata de suplinitori, împreună cu cei mai inimoşi dintre ei, am reuşit să mai echilibrăm balanţa în lupta cu celelalte judeţe mai bine încadrate, astfel încât ne-am situat şi noi pe locuri onorabile în marea competiţie naţională „Daciada”, obţinând titluri naţionale la oină, tetratlon, minibaschet şi altele. În sportul de performanţă, cu cele trei grupe de începători afiliate la Liceul „A. T. Laurian” cu atletism, baschet şi volei, eram cu mult în urma celorlalte judeţe care aveau două sau trei cluburi sportive şcolare. Astfel că am realizat şi noi două Cluburi Sportive Şcolare, la Botoşani şi apoi Dorohoi, ambele cu personalitate juridică, începând cu 1 septembrie 1972, respectiv 1973. Întrucât după decembrie 1989, la alegeri pentru inspectori, prin voinţa profesorilor am fost reales, în ciuda piedicilor puse de conducerea judeţeană FSN, am reuşit ca prin adresa  nr. 1273 din 15. 02. 1990, cu iscălitura în dreapta, inspector şcolar Nicolae Brădăţeanu, şi în stânga,  inspector general Dumitru Tatarcan (mulţumesc Mitică!) şi cu toată documentaţia prin care Şcoala Nr. 15 Botoşani să devină  cu toată baza materială şi cadre, Liceu cu Program Sportiv cu două clase a V-a şi două a IX-a, am plecat la Bucureşti. Sosit la minister, am intrat direct în biroul noului ministru Mihai Şora, bineînţeles cu sprijinul secretarei (Săru` mâna!), ceea ce mi-a uşurat mult misiunea de a înfiinţa un Liceu cu Program Sportiv la Botoşani. Primul director a fost Aristotel Samoilă pe perioada funcţionării în localul Şcolii 15, apoi în noul local sub conducerile  profesorilor Ioan Huncă, Iuliana Pomparău şi Viorel Cojocaru. Liceul cu Program Sportiv din Botoşani este singura construcţie realizată după modelul palestrelor antice, cu toate dotările didactice şi sportive necesare. (VA URMA)

Marele jucător român și fost mijlocaş al echipei Dinamo, Gigi Mulţescu, a murit duminică, anunţă Ionel Culina, ofiţerul de presă de la CS Dinamo, pe Facebook, relatează mediafax.ro.

Mulţescu avea 72 de ani.

„Câine şi după moarte. Îţi mulţumim, Gigi Mulţescu! Copii fiind, pe 15 septembrie plecam la şcoală, să învăţăm ce înseamnă viaţa, ce înseamnă Dinamo. Astăzi, tot pe 15 septembrie, Gigi Mulţescu a plecat dintre noi şi ne-a lăsat să învăţăm singuri ce-a fost Dinamo şi ce va fi pentru următoarele generaţii”, scrie Culina pe Facebook, duminică.

Gigi Mulţescu a jucat pe postul de mijlocaş pentru Dinamo, în perioada 1979-1985.

El a jucat de 16 ori pentru echipa naţională a României, în perioada 1974-1983, pentru care a marcat de trei ori.

După ce s-a retras din fotbal, a devenit antrenor şi a antrenat, pe lângă Dinamo, şi Jiul Petroşani, Dacia Brăila, Samsunspor, Kayserispor, Adanaspor, Ankaragucu, Astra Ploieşti, Gaziantepspor, Poli AEK, Poli Timişoara, FC Braşov, Sportul Studenţesc, FC Vaslui, „U” Cluj, Ceahlăul, Al Taawoun, Delta Tulcea, Petrolul Ploieşti, Al Ettifaq, FC Voluntari sau Universitatea Craiova.

Mulţescu fusese internat din cauza unei pneumonii severe.

Sursa foto ilustrativ: Sport.ro