Sub o ploaie rece și stăruitoare, care părea să spele durerea și dorul adunate în suflete, Paștele Blajinilor a adunat la Stăuceni zeci de fii ai satului – unii rămași acasă, alții întorși din colțuri îndepărtate ale țării sau chiar de peste hotare. Cu toții au venit să-și cinstească rădăcinile și să-și îmbrățișeze amintirile la mormintele celor plecați la Domnul.

Ziua a început în liniștea cimitirului, unde bisericuța cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, îmbrăcată parcă în straie de sărbătoare, a fost arhiplină. Cu toate că ploaia torențială nu a contenit, oamenii au stat smeriți sub umbrele, în curtea bisericii, cu ochii ridicați spre cer și sufletul coborât în rugăciune.

Slujba acatistului pentru cei adormiți și Sfânta Liturghie au fost săvârșite în sobor de părintele paroh Nicolae Cărăușu și preotul oaspete din Serbia, părintele Gabriel. Împreună, au înălțat rugăciuni pentru cei plecați dincolo de hotarele lumii văzute, dar niciodată din inimile celor rămași.

După slujbă, părintele Nicolae a pornit prin cimitir, oprindu-se la fiecare mormânt, rostind ectenii și stropind cu apă sfințită locurile de veci. A fost o liniște aparte în acele momente. Doar sunetul ploii și murmurul rugăciunilor, amestecate cu oftaturi tăcute și priviri îndreptate spre crucile udate de cer au prins grai.

Schimbare firească, dar curajoasă

Acestă sărbătoare a fost marcată de vreo trei ani  de o schimbare firească, dar curajoasă. Părintele paroh Nicolae Cărăușu a fost nevoit să ajusteze o tradiție veche de zeci de ani, o decizie care, deși născută din grijă și discernământ pastoral, a stârnit pe alocuri nemulțumirea celor mai atașați de formele vechi.

Până nu demult, Paștele Blajinilor se celebra prin Sfânta Liturghie în biserica mare, aflată la o oarecare distanță de cimitir. Acest drum între biserică și locurile de veci menținea o atmosferă de evlavie profundă, de așteptare și rugăciune. Oamenii rămâneau ancorați în semnificația duhovnicească a zilei.

Însă de când s-a construit bisericuța din cimitir, cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, lucrurile au început să se schimbe. Proximitatea altarului de morminte, deși firească la prima vedere, a deschis,  în timp, drumul spre obiceiuri care nu aduceau nici pace celor adormiți, nici liniște celor vii. Din neștiință sau grabă, rugăciunea era adesea înlocuită cu agitație, iar evlavia cu gesturi formale.

Așa se face că anul trecut părintele Nicolae a hotărât cu durere, dar și cu responsabilitate, ca atunci când sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena cade în altă zi decât sâmbăta sau duminica, slujba de pomenire la morminte să fie mutată în ziua de sâmbătă. Prin această rânduială nouă, sfințenia hramului este păstrată, iar pomenirea celor adormiți se face în tihnă și cu adevărată rugăciune.

„Știți că am stabilit ca atunci când hramul Bisericii Constantin și Elena de aici din cimitir cade în altă zi de sâmbătă și duminică, mai ales miercuri și vineri, facem pomenirea celor adormiți cu o sâmbătă înainte, ca să puteți veni cu toții, să nu facem cumva în zi de post pomenirea celor adormiți, să mâncăm de frupt sau să dăm de pomană de frupt pentru cei adormiți, că nu este de niciun folos. Noi trebuie să căutăm ca tot ce facem pentru sufletul înaintașilor noștri  să fie spre folosul lor nu al nostru. Pentru că dacă dăm de pomană, trebuie să dăm după rânduiala Bisericii: dacă e zi de post, să dăm de post , dacă e de frupt, să dăm de frupt. Este mai greu să dăm de pomană în zi de post. De aceea, voi păstra această rânduială și s-o știți de acum înainte. Când va cădea în cursul săptămânii această zi de ieșire la cimitir, adică de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, vom ieși sâmbăta de dinainte. Doar atunci când sărbătoarea acestor sfinți cade în zi de sâmbătă și duminică vom ieși în acea zi la cimitir”, a  spus părintele Nicolae, cu glasul său blând și hotărât.

„Parcă o aud pe mama cum mă strigă din poartă”

Această zi nu a fost doar despre pomenire, ci și despre reîntâlnire. Neamuri despărțite de ani și de kilometri s-au revăzut cu emoție, prieteni din copilărie s-au recunoscut după zâmbet sau voce, chiar dacă vremea le-a furat din chip.

„Nu mai am pe nimeni aici, dar vin în fiecare an. Mormântul mamei e singurul loc unde mă simt acasă”, spune cu ochii înlăcrimați doamna Maria, revenită din Italia, unde trăiește de peste 15 ani.

Ion, un bărbat trecut de 60 de ani, venit din Botoșani, mărturisește: „De fiecare dată când vin aici, parcă o aud pe mama cum mă strigă din poartă. Să nu uităm de ai noștri, chiar dacă au trecut dincolo. Ei trăiesc prin noi.”

O tânără localnică, Ana, spune că „Astăzi e ziua când Stăuceniul se umple de oameni și de amintiri. Chiar și ploaia parcă ne-a adunat mai aproape unii de alții.”

Obiceiul locului

La Stăuceni, Paștele Blajinilor este un prilej nu doar de rugăciune, ci și de comuniune. După slujba din cimitir, oamenii obișnuiesc să-și întindă mesele modeste lângă morminte – cu ouă roșii, cozonac, pască și vin, dar și cu bucate aduse din suflet. Se oferă pomelnice cu mâncare pentru sufletele celor adormiți, mai ales către bătrâni sau persoane nevoiașe.

Unii, conform tradiției, lasă la cruce câte o lumânare aprinsă și o pânză albă – „ca să aibă sufletul lumină și drum drept în ceruri”, cum spun bătrânii.

În ciuda vremii, sărbătoarea a fost păstrată cu demnitate, în tăcere și evlavie. Nu a lipsit nici obiceiul de a ciocni ouă roșii între rude, alături de cuvintele rostite din inimă: „Hristos a înviat!  Adevărat a înviat!”

La Stăuceni, Paștele Blajinilor nu este doar o tradiție, ci un legământ de suflet: între vii și cei plecați, între trecut și prezent. Iar ploaia, deși necruțătoare, a părut să lege mai adânc această comuniune – ca o binecuvântare coborâtă din cer.

oplus_0