Joi, 29 mai, România și-a plecat cu fruntea cu evlavie, într-o tăcere plină de rugăciune. Este Ziua Eroilor, celebrată la praznicul Înălțării Domnului – zi în care cerul parcă se deschide mai larg, iar clopotele bisericilor împletesc în sunetul lor durerea jertfei cu nădejdea Învierii.

În această zi, memoria nu este o simplă aducere-aminte. Este un legământ viu, o mărturisire colectivă că cei care au murit pentru credință, neam și libertate nu au fost uitați. Înălțarea Domnului devine, astfel, simbolul înălțării lor în veșnicia cerească.

Anul acesta, la Botoșani, un eveniment cu totul aparte a lăsat o amprentă profundă în inimile celor prezenți în apropierea Penitenciarului Botoșani. Acolo unde pare că timpul stă în loc, credința a spart zidurile, iar rugăciunea a străpuns cerul.

La umbra unei troițe și sub privirea lui Dumnezeu

Evenimentul comemorativ a avut loc în afara penitenciarului, lângă troița care se înalță semeață. Aici, părintele Sergiu a săvârșit o slujbă specifică de pomenire, într-o atmosferă plină de solemnitate și emoție. S-au rugat împreună ofițeri, subofițeri, angajați ai unității de detenție, persoane private de libertate. Printre participanții la eveniment s-a aflat și subcomisar de poliție penitenciară Dumitru-Gabriel Lupu. Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul format din 11 persoane private de libertate, care timp de două luni au muncit cu dăruire, zi de zi, sub îndrumarea părintelui Sergiu Brașoveanu.

Fără pregătire teologică, dar cu inima plină de nădejde, acești oameni au dat glas unei rugăciuni colective pentru cei ce s-au jertfit pentru țară.

Unul dintre momentele care a smuls lacrimi celor prezenți a fost interpretarea la trompetă a unui tânăr care ispășește o pedeapsă privativă de libertate. Sunetul impecabil al instrumentului a devenit rugăciune sonoră, aducând liniște și cutremur sufletesc în același timp. Același deținut avea să cânte din nou, cu aceeași profunzime, în momentul în care conducerea Penitenciarului Botoșani a depus o coroană de flori la troița ridicată lângă instituție.

Corul a dat glas memoriei naționale, interpretând cu o emoție tulburătoare marșul militar „Drum bun”, cântecul de luptă „Treceți, batalioane române, Carpații” și cutremurătorul „Imn al Eroilor”. Fiecare vers a fost rostit nu doar cu glasul, ci cu inima, ca o rugăciune cântată pentru cei care și-au dat viața pentru țară. Imnul României a răsunat cu o forță neașteptată din glasurile corului de deținuți, care au reușit să transmită nu doar cuvintele, ci și sufletul unui popor întreg.  

Credința care se învață din nou

Majoritatea membrilor corului L-au cunoscut pe Dumnezeu între zidurile reci ale detenției. Prin cateheze, prin spovedanie, prin simplitatea gestului de a face semnul Sfintei Cruci, au început un nou drum, nu doar de ispășire, ci de întoarcere la lumină. Nu au pregătire teologică, dar au început să-L descopere pe Dumnezeu în tăcerea celulei și în lumina sinceră a unui om care nu i-a judecat. 

Părintele le-a fost mai mult decât îndrumător,  le-a fost sprijin, exemplu, privire caldă și mână întinsă. Nu-i vede ca pe niște deținuți, ci ca pe un cor laic, o comunitate în devenire. Și ei simt asta. Văd emoția din glasul lui, seriozitatea cu care se implică, și din acel „motor” nevăzut al inimii, exact ca într-o parohie. Membrii corului s-au învățat unii pe alții, s-au susținut, iar fiecare a simțit că are un loc, un rost, o misiune.

Inițiativa a pornit de la un detaliu aparent banal. Între numele scrise pe multe acatiste oferite de deținuți era trecut, în dreptul rudelor decedate, cuvântul „erou”. De aici, a încolțit gândul de a organiza un eveniment în care să-i cinstească – cu lacrimi, cu flori, cu cântec, cu tăcere. „Pe acatiste am văzut de foarte multe ori trecut în dreptul unei rude decedate, bunici, străbunici, cuvântul erou. Și de aici s-a născut această inițiativă, de a face un eveniment pentru rudele acestor oameni închiși. Și am comasat să fie și din partea penitenciarului, cu ofițeri, subofițeri, persoane private de libertate, un eveniment cu depunere de coroane cu tot”, spune părintele Sergiu.

 Ziua Eroilor nu este doar o comemorare. Este o mărturisire de neuitare, o promisiune că niciuna dintre jertfe nu a fost în zadar. Iar în acest an, o parte din această promisiune a fost rostită dincolo de gratii, dar nu dincolo de har. Pentru că și în închisoare se poate aprinde o candelă, se poate ridica o rugăciune, se poate înălța un suflet. Și pentru că, într-un colț de țară, o trompetă a plâns în sunet curat, iar Dumnezeu a ascultat.

Pentru părintele Sergiu Brașoveanu, reeducarea adevărată începe acolo unde sufletul se întâlnește cu lumina lui Hristos. El crede, din toată inima, că Evanghelia nu doar mângâie, ci renaște. Că Dumnezeu este iubire. O iubire care nu judecă, nu condamnă, ci așteaptă și îmbrățișează. În ochii lui, nimeni nu este pierdut, atâta timp cât mai există o fărâmă de căință și dorință de întoarcere. Pentru el, schimbarea nu vine prin frică, ci prin har.