O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
SOCRATICUL ȘTEFAN BAȘNO
În 2004, la Editura “Semne”, Fănuş Neagu publică romanul “Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”. Ideea mare a romanului este aceea că o oarecare stare de oboseală a Europei nu poate duce decât la o revigorare a Asiei, care “răsare din neant, satisfăcând gustul pentru mistere” (Ana Dobre). Cei care au citit romanul şi au oarece cunoştinţe de matematică, au putut observa că arhitectura acestuia se bazează pe două mari intersecţii: 1. Balcanii ca rezultat al intersecţiei dintre Europa şi Asia; 2. Brăila ca rezultat al intersecţiei dintre Balcani şi România. Spunea Fănuş Neagu într-un interviu din 2005: 1. „Împrejurimile Brăilei sunt naucitor de frumoase. Sunt fabuloasele păduri de salcâm cu floarea roşie de la Viişoara, iar legendarele Bălţi ale Brăilei erau neasemuit de frumoase. Atunci era acea bogăţie de peşte de care vorbeam, erau cântecele şi legendele care s-au croit despre Chira Chiralina”; 2. „Brăila este oraşul cu cele mai frumoase fete din România. Înainte le răpeau turcii, ca pe Chira Chiralina, acum se duc singure la turci. Dar se întorc” 3. „În clipa actuală, Brăila cred că se redresează. Cu greu, dar se redresează. Eu o iubesc la fel de mult ca şi pe cea veche. Bănuiesc că întreprinzătorii, după ce se vor satura de furat, vor lăsa să le curgă aur printre degete şi pentru redresarea acestui oraş frumos”.
Fănuş Neagu n-a rămas la Brăila. A plecat la Bucureşti, argumentând într-un interviu printr-o veche şi ardelenească zicere: “fiindcă soarele de la Bucureşti răsare”. A plecat la Bucureşti cu Brăila în suflet aşa cum o bucată din Brăila a luat-o şi Panait Istrati cu el în Franţa. Dar nu despre Fănuş Neagu vreau eu să scriu aici, ci despre un alt brăilean, unul care a plecat din Brăila la Botoşani, fiindcă “Luceafărul de la Botoşani răsare”. Semnează creaţiile sale umoristice cu numele de Ştefan Başno. A penetrat târziu această zonă a literaturii române, dar o face din ce în ce mai bine. Se simte la acest autor spiritul brăilean ca esenţă a balcanismului românesc: atacuri cu lama ascuţită a cuvântului la beregata celui care îl supără. Ştefan Başno poate fi citit pe facebook-ul său, unde este şi cel mai activ. Scopul său principal este să comenteze actualitatea, pe primul loc aflându-se tot ce ţine de politică.
Adept al ironiei de situaţie, Ștefan Bașno pune accent pe ironia sub formă de strategie narativă. Grăbit să nu piardă ideea, Ștefan Bașno mai neglijează, uneori, unele aspecte de tehnică prozodică, dar nimic nu impietează talentul său incontestabil, supus adesea spiritului brăilean, unde “răul e un bine întors” , după cum axiomatizează Ana Dobre. Ascuns după o barbă impozantă care trimite, la o primă vedere, spre posibile zone ale boemei, realitatea e alta: Ştefan Başno e un mare blând supus esenţei balcanismului românesc în forma data de Brăila şi transplantat la Botoşani unde lucrurile stau altfel: sunt mult mai serioase.
O carte de catrene militante intitulată „De la Asklepios la Diogene” este interesantă atât prin titlu cât şi prin autorul (sau autorii) care se ascund sub pseudonimul Incognito. Procedeul nu ar fi unul inedit. Acum peste 150 de ani, în 1869, apare „Iele, grame şi epigrame politice”, semnate cu pseudonimul „O companie de glumeţi” care, până la urmă s-a dovedit ca sub pseudonimul respectiv să se ascundă Dimitrie Bolintineanu. Incognito ne relevă un text scris la două minţi, aspect pe care îl putem deduce şi din titlu, dar şi din caracterul stilistic al catrenelor, multe respectând mecanismul de construcţie al unei epigrame. Autorii şi-au propus să iasă din „turnul de fildeş”, localizându-se în „turnul înclinat”, marşând pe o scriere angajată.
Sunt luaţi în vizor politicienii de azi care au înlocuit celebra „limbă de lemn” cu „limba de talaş”. Această „limbă” o înlocuieşte, spune Dan Stanca, pe cea „de lemn” prin rindeluirea permanentă a acesteia, descrisă astfel: „Este o limbă distrusă, sfărâmată, din care valorile expresive au fost îndepărtate. Este o limbă în care aproape că nici nu mai contează dezacordurile gramaticale sau utilizarea improprie a unor termeni. Această limbă se revarsă zilnic asupra auzului nostru şi ne sileşte şi pe noi s-o folosim”.
Cealaltă parte a diadei „Incognito” , regăsită sub personalitatea lui Diogene, îşi arogă calitatea de „replicangiu”. Răspunsurile sunt ferme, ironia este devastatoare. Ele se pliază perfect pe eşantioanele sociale alese şi încadrate unor concepte ale politicilor actuale: pensii speciale, suveranism, unchiul Sam, ţarul cel dement, statul paralel, reconfigurarea unor trasee politice, spectacole gen Mupett Show, conceptul de inginerie socială, starea de „chelner mic”, ţara şi şcoala ca afară, România educată, fashion prezidenţial, cultura rotaţiei, interesul poartă fesul, vânzări anterioare şi, multe altele, asigurându-vă că nimic nu-i scapă dipolului „incognito”. Cartea este un dialog plin de vivacitate, nelipsind ici-acolo spiritul ludic. Tema predilectă fiind politica şi politicianul de oriunde ar fi, asigură fluiditate discursului.
Cele trei secvenţe (epigrame, fabule, parodii) care alcătuiesc volumul semnat de Ștefan Bașno („O mască râde, o mască plânge” – Editura „Pim”, Iaşi, 2023) se supun unor tematici diverse: politica (văzută ca un teritoriu mlăştinos), politicienii (supuşi unor juste argumente), kakistocraţii (drept cei mai răi conducători, drept cei mai neinspiraţi şefi), molia culturală, proştii ( cu accent pe prostul solemn), marile ispite ( pătratul relaţional dat de femeie – bărbat – bani – vin, atât pe laturi cât şi pe diagonale), efectele stării de bullshit (starea de „rahat” a societăţii), omul mendax (creatorul de minciuni intenţionate sau nu) sau chiar prostocraţia (care proliferează prin mediocraţie şi stupidocraţie).
Vorbind despre epigrame, putem observa că Ştefan Başno are un simţ formidabil al limbii, pe care l-am constatat încă de pe vremea când amândoi scriam la „Viaţa…” lui Traian Apetrei. El intră cu uşurinţă în jocul rimelor. E şi un mare autoironist, aspect care-l face să cadă şi în simpatice forme de cochetărie. Uneori e chiar violent în afirmaţii, avertizând cârcotaşii că el poate fi şi un redutabil „replicangiu”.
Observaţiile făcute sunt directe, nu e sofisticat în exprimare şi, ceea ce îmi place cel mai mult, tonul este degajat. Ceea ce este important de adăugat este că multe epigrame arată că dimensiunea poetică este în creştere. Mai mult, se observă şi un avantaj spiritual prin prezenţa unor evidente note filozofice şi aforistice. La Ştefan Başno este prezent patosul care nu este unul ieşit din limitele acceptabile, e unul lucid, cu evidente puseuri balcanice venite dinspre locurile naşterii sale.
Volumul conţine şi 12 parodii având ca scriitori suport pe Dimitrie Bolintineanu, , Alecsandri, Topârceanu, sau Minulescu . Ştefan Başno reciclează doar subiectul aducându-l în prezentul recent, stilul şi metrica fiind păstrate. Ironia prezentă în parodii învăluie textele originale căzând peste ele ca o ploaie curată de vară.
Volumul este înnobilat şi cu 40 de fabule care respectă definiţia clasică a acestei specii. Ştefan Başno îşi impune rolul de narator la persoana a treia, care îndeplineşte cu succes trei condiţii simultane: cunoaşte tot ceea ce fac personajele punându-le într-o poveste, acţionează ca un sancţionator şi, fapt important, dirijează interpretarea faptelor. Profesor de excepţie fiind, îi este uşor să apeleze la o metodologie care să-l ajute în demersul de a evidenţia prin umor involuţiile societăţii şi membrilor acesteia. Ştefan Başno nu creează doar personaje, ci şi psihologii. Îşi pune bine în evidenţă structuralul impuls polemic cu care a fost înzestrat de la natură. Dintr-o perspectivă peratologică, se opreşte la asocierea demersului literar cu un sistem bazat pe proiectiv, volitiv şi paideic. Ştefan Başno şi-a impus să vină dinspre arta clasică şi cu siguranţă nu va fi adorat de postmodernişti şi „progresişti”, negăsindu-şi loc vreodată în revistele pe care le patronează USR. Autorul în discuţie are o libertate a folosirii cuvântului, existenţa tonurilor colocviale fiind evidente. Citit cu atenţie, veţi putea observa că acest volum semnat de Ştefan Başno scrie pe dinafară sufletul românesc. Ştefan Başno este un ironist fin, în sensul că penalizează cu inteligenţă orice insuficienţă observată. Ironia lui Ştefan Başno e un semn categoric al libertăţii de expresie pe care şi-a acordat-o. Eu cred că e şi un fel de ironie socratică, în sensul că îşi permite să critice fără reticenţă aerele de superioritate ale unora. (GEORGICĂ MANOLE)