O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
CITIND „CAFENEAUA LITERARĂ„
Virgil Diaconu, directorul „Cafenelei literare”, trimite revista periodic lui Al. D. Funduianu care, la rândul lui, după ce o citește, ne-o dă și nouă, prietenii lui, spre lectură. A ajuns și la mine „Cafeneaua literară” nr. 2 din februarie 2025.
Ion Simuț scrie despre „Istoria românilor de la origini și până azi” (volumele I-II, Editura „Cuantic”), autor Ovidiu Pecican, oprindu-se cu precădere la istoria mica a acestui autor, „Istoria României. Stat și cultură. 1866 – 2016”. Reținem două observații ale lui Ion Simuț: 1. „Că Ovidiu Pecican vrea să scrie un alt fel de istorie decât până acum vedem din mai multe astfel de pigmentări. O direcție abia schițată, dar totuși testată pe cititor este aceea cu tentă… ecologică: adică o istorie nu numai politică și antropologică, ci și una care include istoria florei și faunei, poate și a agriculturii și a alimentației. Deocamdată nu le avem într-o formulă sintetică, dar le-am putea avea”; 2. „Faptul că Ovidiu Pecican nu e înregimentabil nu e un defect. Dimpotrivă! El nu scrie pentru istorici, adică numai pentru breaslă (o istorie științifică și arhivistică), el scrie istorie și pentru literați și, evident, pentru publicul larg. E un fel de Alex Ștefănescu al istoricilor, trăgând cu coada ochiului la public și galerie, să vadă dacă i-a impresionat pe cititorii sau pe ascultătorii săi, dacă a produs mirare sau măcar puțină rumoare prin ceea ce spune. Adică îi pasă dacă povestea lui își atinge ținta dublă: să spună adevărul istoriei (plăcut sau neplăcut) și să fie receptat adecvat (emotional și intellectual) de către public”;
Reținem căteva versuri din poemele publicate în acest număr de Virgil Diaconu: 1. „Încă aud, aud atât de bine / cum printre roțile acestui ceas de fier / scrâșnește Timpul! Împăratul Timp…”; 2. „Oase albe pe drum. / Cum să nu citești în ele calea pierzaniei?”; 3. „Măceșul care se înalță printer pietre / pictează cu sânge tăcerea. / Oricum, dacă nu l-aș saluta în fiecare dimineață / ar crede că și anul acesta au înflorit pentru nimeni”; 4. „Cineva îmi bate la ușă. / Precis este Domnul – îmi spun -, / Domnul care s-a hotărât să coboare din Turn / și să îmi bată la ușă. / Și cum deschid, cadavrele politice / dau buzna în casă…”; 5. „Când îmi desfac brațele ca să te cuprind, / atunci sunt o cruce…”;
Jean Dumitrașcu, în rubrica sa „Generația 60 – generația socialismului”, întrebându-se ce este aceea o generație: „Dar ce înseamnă, totuși, generație? O vârstâ? O perioadă? Valori comune? Ceva din tată în fiu? S-au impus, în România, generația pașoptistă, generația romantic, a lui Eminescu, generația simbolistă, generația modernist a lui Lovinescu, generația 1927 a lui Mircea Eliade, generația pierdută (cea a războiului), generația proletcultistă (1947 – 1965), generația obsedantului deceniu (1950 – 1960), generația 60. Dar generația 60 este denumită abuziv așa, am numit-o și eu ca atare, pentru că s-a impus conștiinței critice, dar, în fapt, e o promoție literară (1958 – 1968, după care au urmat promoțiile literare 70, 80, 90, 2000. De pildă, Nicolae Prelipceanu e văzut de Nicolae Manolescu ca fiind un mare șaizecist, dar alții îl văd ca șaptezecist, în timp ce autorul vizat scrie, azi, precum cei din generația 80”;
Jean Dumitrașcu, în rubrica sa „Generația 60 – generația socialismului”, despre Platon Pardău: 1. „a fost responsabil, alături de Vasile Băran, până în decembrie 1989, cu textile despre Partidul Comunist și Nicolae Ceaușescu la „România literară”; 2. „dicționarele nu-l rețin nici ca poet nici ca prozator”; 3. „nestatornic când vine vorba de locul de muncă *sau făcea ce-l punea partidul)”; 4. „ca poet, Platon Pardău se trage din seva Bucovinei”; 5. „proletcultism? Și da, și nu”; 6. „se mută cu serviciul la București și se pierde printre trecători și printer reviste”; 7. „a scris mult, dar nu a (mai) rămas nimic”;
Șase străluciri ale Amaliei Elena Constantinescu vizând „Muzica timpului”: 1. „Se întunecă / departe poemul / cuvintelor noi”; 2. „Dorul – clipa ce / alungă timpul de la / masa tăcerii”; 3. „Viața nu e / paradis. Înțelepții / lumii o spun”, 4. „Clipele vieții / aripi spre veșnicia / ascunsei tăceri”; 5. „Cât timp există / oameni buni noaptea nu / va fi eternă”; 6. „Vivat la liberta!” – / a cuceritorului / arie dragă”;
Din poemul „Sufletuil meu” de Sandu Frunză: „M-am născut într-o lume / azi deja pierdută / sub dărămăturile ideologiilor”;
Din poemul „Geometrie falsificată” de Lidia Zadeh: „doar mucegaiul și îngerii fără fus orar / cresc ca niște umbre / îngrămădite în gândurile poetului”;
Șerban Codrin Denk despre Magda Ursache: „… ne aprinde mereu un felinar, pe care îl tot stingem, ne atrage atenția că rătăcim pe multe drumuri greșite și pe prea puține adevărate, că am uitat poruncile respectului omului pentru om, ba, mai grav, transformăm pe om în principalul dușman al omului. (…) Magda ursache trece printer contemporanii ei ca o alarmă, iar alarmele supără. (…) magda Ursache este, alături de Hortensia Papadat-Bengescu, Magda Isanos, Monica Lovinescu un reper artistic, un ghid moral într-o lume uitucă, lume care nu respect valorile umane, ci numai pe cele extreme-ideologice, ale urii și violenței”;