O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
„România literară” nr. 46 din 1 noiembrie 2024 publică la „Ochiul magic” un punct de vedere cu titlul „Un accent” semnat G. C. (probabil GabrielChifu). Reţin: „Circulă viral pe internet comentarea întâmplării de care a avut parte o profesoară de Limba română atunci când a vrut să afle ce ştiu elevii din clasa a VIII-a despre Mihai Eminescu. La întrebarea simplă dictată de profesoară, „CE ŞTIŢI DESPRE POETUL MIHAI EMINESCU?”, unul dintre elevi, notat cu nota 2, a transcris greşit întrebarea scriind „Ce ştiţi despre poetu Mihail Eminescu?” şi a lăsat foaia albă, nefiind în stare să spună vreun cuvânt despre poetul naţional. Iar altul a răspuns stupid şi insolent: „Da el ce ştie despre mine?” E o pagină din lunga, ruşinoasa istorie a dezastrului prin care trece astăzi învăţământul românesc. Analfabetismul funcţional este în floare, şcoala pare să nu mai fie un loc al învăţării, ci al dezvăţării, al inculturii, al neştiinţei. Minţile tinere sunt lăsate pradă ignoranţei şi de aceea nu e de mirare că adolescenţii devin victime sigure ale diverselor forme de adicţie, droguri şi nu numai”.
Punctul de vedere este real, dar am şi eu unul, un accent: E normal ca „România literară” să ajungă la numărul 46 şi să nu publice aproape nimic despre Eminescu?
„România literară”nr. 46 din 1 noiembrie 2024. Reţin din interstiţiile lui Alexandru Călinescu cu titlul „Cum ne răsplăteşte literatura?”: „Ceea ce nu înseamnă că trebuie să eludăm întrebarea cheie: la ce serveşte literatura? La nimic, este răspunsul care vine multora pe buze. De ce nu, în definitiv: avem nevoie în epoca noastră mercantilă şi pragmatică, şi de lucruri gratuite. De aici, teoria artei pentru artă şi, mai departe, ideea inutilităţii artei. Compagnon crede însă că literatura şi arta în general fac parte din acele preocupări de care omul are nevoie în chip obiectiv. „Arta este o reacţie a corpului faţă de plictis” – iată o defniţie minunată. Proust (invocat în repetate rânduri, ca şi Baudelaire, doi autori cărora Compagnon le-a consacrat studii fundamentale) vede în literatură „adevărata viaţă” („la vraie vie”), spre deosebire de viaţa mondenă, superficială. Compagnon contrazice această opoziţie şi propune o altă interpretare: nu trebuie să considerăm (= să trăim) literatura ca şi cum ar fi adevărata viaţă, ci să trăim viaţa ca şi când ar fi literatură, ca şi cum am scrie un roman”;
„România literară”nr. 46 din 1 noiembrie 2024. Vasile Spiridon, la rubrica sa de istorie literară, publică un articol despre George Călinescu intitulat „Scăparea numelui de sub arest. Reţin: „O declaraţie fermă din partea lui G. Călinescu, aceea că „Există o biografie a numelui meu şi o biografie a mea. Într-o zi va trebui să arestez acest nume şi să-l vindec de vagabondaj”, a fost întărit de refuzul recunoaşterii oricărei similitudini între biografia sa şi aceea a personajelor întruchipate în scrierile de ficţiune. Acest lucru nu l-a împiedicat pe marele critic şi istoric literar să se aplece în manieră detectivistică asupra vieţii scriitorilor analizaţi, o astfel de sursologie constituindu-se într-o fidelă metodologie de lucru mereu aplicată. Romanele călinesciene au ca punct de plecare un mănunchi de secvenţe autobiografice trăite afectiv/efectiv şi „arestate” din punct de vedere documentar de către autor, dar integrate unei lumi imaginare, coerente şi rafinate. Romanul „Cartea nunţii” îşi are un nisus formativus în experienţa propriei căsătorii, iar „Enigma Otiliei” se constituie într-o neobalzaciană cronică a familiei Căpitănescu, unde viitorul romancier şi-a trăit prima perioadă a vieţii. Cum este şi firesc, datele biografice ale lui Felix Sima nu coincid cu acelea ale romancierului, dar ambii sunt mânaţi de aceleaşi gânduri şi idealuri tinereşti. În această privinţă, romanul care ar fi trebuit să se intituleze „Părinţii Otiliei” prezintă o tramă epică având rol compensatoriu pentru o tinereţe plină de frustrări şi pentru o vârstă a copilăriei plină de umilinţe”;