O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
TERMENI, CONCEPTE, SINTAGME…
BONUS PASTOR: Model epic propus de criticul şi istoricul literar Dan Mănucă în „Lectură şi interpretare” şi care reprezintă „o propunere autohtonă, întemeiată pe argumente specifice, propunere făcută în epoca atât de dramatică de după înfrângerea paşoptismului. De fapt ar reprezenta ceea ce a mai rămas şi ceea ce s-a transformat din specificul nostru”;
DOUĂMIISMUL CA MOMENT SINGULAR: În revista „Apostrof” nr. 1 din 2017, Emanuel Modoc are un punct de vedere: „Douămiismul reprezintă, în contemporaneitate, un moment singular: nu există, în momentul de faţă, nici un raport de antagonism generaţional cu acesta. Douămiismul – fie că a fost emulat în proiect de căutare a propriei individualităţi, fie că a fost de-a dreptul reiterat în imediat următoarea paradigmă de creaţie – nu a existat nici un moment în care acesta să fie contestat din raţiuni de legitimitate estetică. Chiar dacă poezia aşa-numită „postdouămiistă” (termen pe care nu l-aş recomanda tocmai pentru că douămiismul este considerat, pe bună dreptate, ultima generaţie de creaţie din literatura română) este deosebit de activă şi proteică, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism deopotrivă, aceasta şi-a îmbrăţişat precursorii imediaţi, găsind în ei modele de referinţă pentru raportarea la realităţile sociale ale spaţiului autohton postcomunist. În acest context, reciclările neoexpresioniste sau biografist-minimaliste din producţiile apărute în acest deceniu au dat măsura influenţei generaţiei douămii în aceeaşi măsură în care au făcut-o şi despărţirile faţă de milenarism (şi aici mă refer nu la o detaşare violentă faţă de precursori, cât la prezenţa vădită a exerciţiului mimetic „de probă”, prin care poezia ultimilor cinci-şase ani şi-a dobândit o oarecare autonomie” ;
BUTADA MEDIULUI ACADEMIC: Am găsit-o preluată, în „Dilema veche” nr. 681 din 9-15 martie 2017, de prorectorul Universităţii Bucureşti, Liviu Papadima: „Noi suntem plătiţi pentru ce predăm şi promovaţi pentru ce cercetăm”;
OBSERVAŢIA LUI BELU ZILBER: „La noi comunismul este o combinaţie de stalinism şi Caragiale”;
ADÂNCIMEA ARTISTICĂ SUSKIND: Vine de la Patrik Suskind care, într-o povestire din tinereţe, pune problema ADÂNCIMII ARTISTICE. Povestirea se găseşte prezentată de Ioana Pavelescu într-un eseu din „România literară” nr. 25 din 1998: „O tânără pictoriţă de talent citeşte într-o cronică a unui critic de artă că pânzele ei n-ar avea adâncime. Iniţial nu dă nici o importanţă acuzei, pe care de altfel n-o înţelege dar, cum rezerva se va repeta, pictoriţa încearcă să afle ce înseamnă adâncime. Studiază cu atenţie pânzele unor artişti celebri, vizitează expoziţii, încearcă să picteze altfel de cât o face până atunci, dar nimic nu-i mai reuşeşte. Un bărbat care o place fuge de ea când pictoriţa îi mărturiseşte că n-are adâncime. Tânăra intră într-o criză de creaţie din care nu va mai ieşi. Începe să bea, renunţă la pictură după ce a mânjit nenumărate pânze şi în final se sinucide aruncându-se de pe o clădire de zece etaje. Criticul care schimbase, inconştient, destinul pictoriţei va deplânge moartea unei tinere „promisiuni”, descoperind acum adâncimea în pânzele rămase în atelier”. Conceptul se atribuie artiştilor care tot caută „…un secret al operei de artă şi care îi va rămâne pentru totdeauna neînţeles, depărtat, necunoscut. Nu are acces la el pentru că îl vrea explicit, tradus în termeni concreţi, de reţetă”;
LEGILE DISCURSULUI DIARISTIC:
- a) Legea Eugen Simion: „să fie fragmentar, intermitent, adică să aibă confesiuni fără legătură una cu cealaltă”;
- b) Legea Maurice Blanchot (a calendarităţii): „să se respecte calendarul”;
- c) Legea simultaneităţii: „timpul trăirii” să fie sincronizat cu „timpul mărturisirii”, altfel devine memorialistică”;
- d) Legea Roland Barthes (a sincerităţii): „sinceritatea diaristului trebuie să fie o exigenţă”;
- e) Legea relaţiei autor – narator – personaj: „să fie una şi aceeaşi persoană”;
REGULA DE AUR A UNUI ROMAN: Am întâlnit-o enunţată de Mihai Zamfir în „România literară nr. 5 din 2020: „Or, o regulă de aur rareori aplicată mi se pare a fi aceea că respectivul alter ego din roman nu trebuie niciodată exaltat şi dat ca exemplu. Cu cât el va fi un martor mai şters şi eventual mai „negativ”, cu atât romanul va ieşi mai bun”;
CAMPIONATUL MONDIAL DE MINCIUNI: Există aşa ceva şi se ţine anual, la 15 noiembrie, în staţiunea turistică Wasdale din Marea Britanie. În „Adevărul” din 17 XI 2003 se spune: „Organizarea concursului a fost inspirată de povestirile lordului Will Roston, proprietar al hanului Bridge, care susţine că are în ograda sa un vultur năzdrăvan, mare cât o casă. El nu pierdea niciun prilej în care să nu spună că vulturul lui poate anihila orice duşman cât ai clipi, că poate trece cu uşurinţă peste toate clădirile din sat, ba chiar că are darul vorbirii”. Politicienii şi avocaţii nu sunt acceptaţi în concurs.
VISUL LUI HENRIC AL IV-LEA: A fost prefigurat acum 400 şi ceva de ani: „Visul meu este ca fiecare francez să aibă, duminica, o găină în oală”.
IMORALITATEA MORALEI PARŢIALE: Observaţia aparţine cunoscutului scriitor şi ziarist Cristian Tudor Popescu (CTP) şi am întâlnit-o în „Adevărul” din 28 noiembrie 2003 în formularea: „MORALA PARŢIALĂ POATE NAŞTE ORICÂND IMORALITATE”. Ea a fost făcută atunci când, referindu-se la CNSAS, Andrei Pleşu, membru în comisia amintită, a ţinut să precizeze: „nu suntem vidanjori morali ai societăţii”. De aceea, continuă CTP, „de la bun început, fiinţarea CNSAS este moralmente ilogică. Sancţionăm măciuca şi accesoriile ei, cât priveşte pe cei care o ţineau în mână, nu e treaba nostră”. Adică, CNSAS sancţionează securitatea (măciuca) şi nu şi comunismul (cel care ţinea măciuca în mână).
ŢARA LUI GUFI: Ţară inventată de dramaturgul Matei Vişniec în piesa sa cu acelaşi nume. Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 46 din 2003, descrie astfel această „ţară”: „….este una a orbilor, condusă de un văzător, Gufi, în preajma căruia se află un chior, Lulu, cu statut de clovn. Supuşii au fost obligaţi de suveran să nu vadă, acesta având intenţia pretins nobilă de a-i feri de deziluzii. Pentru a constrânge populaţia ţării la orbire, Gufi a desfiinţat culorile, acoperind printre altele picturile murale din palat cu o tencuială pământie”.