Sfântul Serafim din Sarov (pomenit an de an, în Biserica Ortodoxă, la 2 ianuarie şi 19 iulie) s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moșnin, erau oameni înstăriţi, însă evlavioşi şi foarte milostivi. Rămas orfan de tată la trei ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. 

Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.La şapte ani, din neatenţie, a căzut din turnul clopotniţă al catedralei din oraş, catedrală închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălţime, însă el nu a păţit nimic. Altădată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoşirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Scoţându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului şi începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul şi să treacă prin curtea familiei Moșnin. Atunci mama a scos copilul şi s-a trecut cu icoana peste el, după care el s-a făcut sănătos.

Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La șaptesprezece ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit şi o cruce de care sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa monahală la Lavra Pecerska din Kiev. După o vreme, îndrumat de Cuviosul Dositei din pustia Kitaev, a mers să îşi petreacă restul vieţii în Mănăstirea Sarovului.

În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare şi felurite nevoinţe, ceea ce i-a atras mare dragoste şi respect din partea celorlalţi părinţi. În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat și având tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferinţă vreme de trei ani. Nu a primit să fie chemat vreun doctor, ci a cerut să fie împărtăşit des cu Sfintele Taine.

Întreaga obşte a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtăşit, cuviosului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru!. Apoi, punând prea sfânta mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat cu totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie, şi era atât de adâncă încât ucenicul sfântului îşi aminteşte că în ea îi încăpea pumnul mâinii.

Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinţii au ridicat o biserică unde cuviosul s-a împărtăşit mai întotdeauna cu Sfintele Taine până la sfârşitul vieţii. După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon. În anul 1793, pe când avea treizeci și cinci de ani, a fost hirotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind șaisprezece ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de mănăstire. Aici şi-a făcut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată şi citind Noul Testament, cu precădere Sfintele Evanghelii. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, seara obişnuia să plece din chilia sa şi, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Aceasta nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi. În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că sfântul primeşte bani de la oameni, au vrut să-l prade. Deşi era în putere (avea patruzeci și șase de ani) şi ar fi putut opune rezistenţă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi le-a zis: „Faceţi ce vreţi”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Nu au găsit, însă, decât o iconiţă şi nişte cartofi. Cuviosul a fost găsit a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mănăstire. Acolo, Maica Domnului i s-a arătat din nou şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.

În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în grijă mănăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: „Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără consimţământul ei”. Pe calea pe care a păşit Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un șanț, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele paşilor Maicii Domnului. În data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în faţa icoanei Maicii Domnului „Umilenia”.

Prăznuirea lui se face pe 2 ianuarie, data adormirii sale și pe 19 iulie, data nașterii, aflării moaștelor și canonizării sale.