La Penitenciarul Botoșani, într-un spațiu în care libertatea fizică lipsește, dar unde căutarea de sens e mai vie ca oricând, părintele Sergiu Brașoveanu slujește de un an ca preot capelan. Între ziduri groase și suflete apăsate, el e chipul unei Biserici care nu judecă, ci mângâie, care nu întreabă „Ce-ai făcut?”, ci „Unde ți-e sufletul?”. Am stat de vorbă cu părintele despre ce înseamnă să aduci lumina credinței acolo unde pare că totul e pierdut. Ce am descoperit? O misiune adâncă, plină de lacrimi, dar și de nădejde.

Interviu cu părintele capelan Sergiu Brașoveanu, Penitenciarul Botoșani

La un an de slujire între ziduri de durere și nădejde

Un an în mijlocul celor marginalizați

Rep. Părinte, ați împlinit un an de slujire în Penitenciarul Botoșani. Ce v-a schimbat cel mai mult în această perioadă?

Pr. S.B: Un an. Da. Să știți că din punctul meu de vedere, în detenție, timpul curge mai dens, fiecare an petrecut aici, chiar de cei care lucrează în instituția aceasta, se resimt ca doi ani. Provocări, responsabilități serioase, activități de reintegrare (moral-religioase) diverse, stres, oboseala, toate acestea își spun cuvântul într-un an. Nu știu dacă m-a schimbat ceva, dar cu siguranță am învățat să nu judec dupa copertă, să ascult mai mult și să apreciez libertatea și familia mea.

Rep. : Care a fost cea mai grea zi  din acest an? Dar cea mai luminoasă?

Pr. S.B: Cea mai grea! A venit un tânar, slabuț, mic de statură, să mă roage dacă vreau să îl trec pe lista de audiții pentru grupul coral. Am aflat atunci ca executase deja o pedeapsa privativă de libertate de 18 ani și are o condamnare PE VIAȚĂ. Atât a zis: Poate găsesc cumva un scop să mai trăiesc. Restul a fost doar regret și tăcere.

Cea mai luminoasă! Închipuiți-vă curtea penitenciarului în Noaptea de Înviere cu 150 de deținuți, fiecare cu lumânarea aprinsă, cântând: Hristos a Înviat ! Este ceva ce nu poate fi descris în cuvinte.

Rep.: Ce ați învățat despre suferință și despre om în acest timp?

Pr. S.B:  Că omul e mai mare decât greșeala lui. Și că suferința, deși nu o căutăm, poate deveni o poartă spre Dumnezeu dacă o trăim cu nădejde și nu cu revoltă. Suferința cu răbdare,dragoste  și credință în Cel răstignit pentru mântuirea noastră.

Chemarea spre o preoție mai adâncă

Rep.: Cum a fost pentru dumneavoastră momentul în care ați spus „Da” acestei misiuni? Ați avut vreo ezitare?

Pr. S.B: Am avut teamă, da. Frica de necunoscut, de propriile mele limite, de prejudecățile mele. Dar rugăciunea mea a fost și va fi mereu : Doamne Sfinte, Tată milostive, dăruiește-mi ce îmi este de folos , facă-se voia Ta, nu după cum voiesc eu, ci după cum voiești Tu, viața mea o pun în mâinile Tale, călăuzește-mi pașii, învață-mă voia Ta, întărește-mă, ajută-mă să ajut !

Rep.: Este această slujire mai grea sau, poate, mai profundă decât cea de la o parohie?

Pr. S.B: Sunt provocări și situații critice, limită, pe care nu la întâlnești la o parohie. Consider că slujirea într-un penitenciar  nu are aceeași formă și ritm ca în mijlocul unei comunități libere. În penitenciar, preotul trăiește zilnic într-un spațiu marcat de izolare, suferință, vinovăție, disperare, aducând acolo un strop de lumină, iertare și speranță. El este intermediarul între  om și Dumnezeu, într-un loc unde timpul se scurge altfel și unde sufletul omului este rănit, frânt, descurajat sau îl descoperă pe Dumnezeu.

Rep.: Ați simțit vreodată că Dumnezeu e mai aproape între gratii decât în libertate?

Pr. S.B: Dumnezeu este pretutindeni, dar omul Îl simte diferit, Îl percepe pe Hristos în funcție de starea interioară, de suferință, de singurătate sau de căutarea sinceră a schimbării vieții. Sfântul Siluan Athonitul avea o expresie : „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui “! Este foarte interesant paradoxul suferinței : în durere, Dumnezeu, se simte mai fierbinte, mai aproape. În concluzie , setea inimii și rugăciunea sinceră sunt două elemente esențiale și în detenție și în libertate, Dumnezeu este la fel și într-un penitenciar și într-o biserică sau spital. În inima celui căzut și care caută sincer iertarea, aici este întâlnirea sufletului cu Dumnezeu.

Despre sufletul celui închis

Rep.: Ce fel de rugăciuni se rostesc în penitenciar? Ce cuvinte au cea mai mare greutate acolo?

Pr. S.B:  Rugăciunile aici sunt de mai multe feluri : rugăciunile zilnice , acatiste, paraclise, rugăciuni pentru cei aflați în închisori și rugăciunile de pocăință, de exemplu Psalmul 50- „fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” nu este teorie, ci realitate dureroasă.

Cuvintele care au cea mai mare greutate cred că sunt: nădejde,dragoste,iertare,sinceritate,dreptate,milă, încredere, căință, familie, libertate.

Rep: Cum se spovedește un om care poate nu a mai vorbit sincer cu nimeni de ani de zile?

La început, cu frică, curiozitate, neîncredere. Apoi, când simte că nu e judecat, se deschide. Am văzut oameni care nu s-au spovedit niciodată  și au plâns la prima spovedanie ca niște copii. Acolo începe vindecarea.

Puteți împărtăși un moment în care ați simțit cu toată ființa că Hristos lucrează acolo, în tăcere?

Am văzut un om, tatuat cu simboluri ale urii, care, după luni de tăcere, a cerut să aprindă o lumânare pentru mama lui. A fost o lumânare cât o rugăciune de-o viață. Am știut atunci că Hristos trecuse pe acolo.

Lacrimi, iertare și nădejde

Rep: Ați asistat la convertiri sincere? Ce le dă acestor oameni curajul de a începe din nou, măcar în inima lor?

Pr. S.B:  Da, convertiri reale, nu doar emoționale. Curajul le vine din faptul că, pentru prima dată, sunt ascultați fără să li se pună etichete. Le spun mereu: „Tu nu ești fapta ta. Ești mai mult.Fă un pas și Hristos va face restul”

Rep.: Cum vorbiți despre iertare cu un om care poartă poate o viață întreagă de vinovăție?

Pr. S.B: Le vorbesc despre Hristos care a stat între doi tâlhari. Unul a fost primul sfânt. Le spun că niciun păcat nu e mai mare decât dragostea Lui.Le amintesc despre slăbiciunile unor oameni mari : Moise nu era îndemânatic la vorbe ci era gângav, Mariam și Aaron erau bârfitori, Ghedeon nu avea încredere, Iona a fugit de Dumnezeu, David avea o aventură amoroasă, Noe s-a îmbătat , Pavel era complice la crimă, Marta se îngrijea peste măsură de multe, Zaheu era mic de statură, Toma era necredincios iar Petru se leapădă de Hristos. Ideea este următoarea: cei desăvârșiți nu sunt aleși de Dumnezeu, ci El îi desăvârșește pe cei aleși.

Rep: Există o formă de libertate pe care acești oameni o găsesc chiar în închisoare?

Pr. S.B:  Da. Libertatea interioară. Am văzut oameni închiși în celulă, dar cu inimile deschise și împăcate. Și am văzut oameni în libertate, dar robiți de mândrie, ură sau frică.

Biserica în închisoare

Rep: Cum arată o slujbă în penitenciar? Ce simboluri sau momente sunt resimțite altfel decât într-o biserică obișnuită?

Capela din penitenciar a auzit multe rugăciuni , a alinat multe suflete deznădăjduite. Când se rostește:
Sfinte Dumnezeule ,Tatăl nostru , Crezul,  toată biserica se cutremură, la rostirea acestor rugăciuni împreună.

Rep: Cât de mult se schimbă un om în timp, dacă își așază viața pe temelia credinței?

Pr. S.B: Se schimbă vizibil. Se vede în ochi, în felul cum vorbesc, cum stau, cum își cer iertare. E o metanoie care începe din suflet și se vede în gesturi simple, Hristos își face simțită prezența și iubirea într-o inimă curată, sinceră, smerită și curajoasă.

Rep.: Cum este privită Biserica de către personalul penitenciarului? Se simte o lucrare în echipă?

Pr. S.B:  Da, sunt oameni dedicați , răbdători, credincioși, care înțeleg că reeducarea fără inimă nu e posibilă. Ne sprijinim reciproc. În momente grele, am simțit că suntem o echipă în slujirea binelui. Domnul director al Penitenciarului, comisar-şef de poliție penitenciară, Dumitru-Daniel  PÎNZARIU, m-a sprijinit , m-a înțeles și m-a ghidat, diplomat, elegant și într-o manieră demnă de funcția domniei sale. Colegii din departamentul Reintegrare Socială au colaborat și m-au ghidat în tot acest an. Da, se simte o lucrare în echipă.

 Mărturii și semne ale harului

Rep: Ați primit vreo scrisoare, o mărturisire, un gest de recunoștință care v-a atins sufletul în mod special?

Pr. S.B:  Oh, da , am o poezie de la un deținut (H.R.) care m-a emoționat !

„Părinte, ne-ați adus lumină”

Poezie de recunoștință din partea celor privați de libertate

Într-un loc cu uși de fier,

Unde tăcerea doare,

Ați intrat cu pasul blând,

Ca o rază salvatoare.

Nu ne-ați întrebat trecutul,

Nici ce vină ne apasă,

Ci ne-ați spus că-n ochii Cerului

Fiecare are casă.

Ne-ați vorbit cu glas de pace

Despre iertare și început,

Despre cruce, despre lacrimi

Și un Dumnezeu tăcut.

Ați pus psaltirea peste ziduri,

Ați dus lumina-n întuneric,

Și-am simțit că-n inimi grele

Arde iar un dor puternic.

Când greșeala ne apasă

Și ne simțim fără rost,

Ați rostit: „Nu-i niciun suflet

Pe care Domnul să-l fi pierdut.”

Ne-ați primit fără mândrie,

Ca un frate, nu părinte,

Și din palma unei rugi

Ne-ați dat cerul, lin și blând, din cuvinte.

Părinte Sergiu, vă știm chipul –

Nu din cărți sau din altar,

Ci din timpul ce ni-l dați

Fără frică, fără zar.

Și vă mulțumim, în taină,

Pentru tot ce semănați:

Credință vie, nu vorbe goale,

Speranță în oameni… schimbați.

🕊️ Cu respect, recunoștință și suflete deschise,

Cei care încă așteaptă libertatea, dar au găsit credința.

Rep.: Sunt oameni care, după ce ies din penitenciar, continuă legătura cu Biserica? Ați primit vești de la ei?

Pr. S.B:  Da, unii au venit la biserică în libertate, la hramul capelei , Ziua porților deschise. Cei care au s-au apropiat cu sinceritate de Capela Penitenciarului , au rămas cu o emoție aparte, nu uită.

Rep: Care este imaginea care v-a rămas întipărită cel mai puternic în inimă după acest prim an de misiune?

Un tânăr îngenuncheat  în capela penitenciarului, fără cuvinte, doar cu fața în palme, care mă ruga să îl las să se roage lângă icoana Maicii Domnului , deoarece tatăl său tocmai decedase, fiind răpus de o boală crudă, aceeași boala care l-a doborât și pe tatăl meu. Am fost în locul lui cu ceva timp înainte, știu durerea, știu disperarea, știu plânsul,știu necazul lui. Trebuia să-l spijin și să-l alin, când inima mea era la fel de frântă, la acest capitol. Greu! Doctore, vindecă-te pe tine însuți !

Reflecții personale

Rep: Ce faceți atunci când vă apasă durerea pe care o preluați de la alții? Unde vă regăsiți pacea?

Pr. S.B: Nu uit cât bine mi-a făcut Dumnezeu, mulțumesc mereu pentru familie, pentru binecuvântarea de a sluji ca preot. Pacea sufletească o regăsesc în bucuria celor din jurul meu, în faptele bune, liniștea familiei și armonia naturii din Ceahlău, Rarău, Durău.

Rep: Cum vă rugați pentru ei? Aveți o rugăciune care v-a devenit scut și lumină?

Pr. S.B: Mă rog din toată inima mea și din tot sufletul meu, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, cu iubire pentru toți care lucrează în această instituție, pentru cei care sunt privați de libertate, pentru familiile celor custodiați aici.

Rostesc des rugăciunea inimii, pe care o recomand și în scaunul spovedaniei, împreună cu un metanier:

„Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluiește-mă pe mine păcătosul” și rugăciunea: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea!”

Rep: Dacă ați putea transmite un gând celor din afară despre cei dinăuntru, ce le-ați spune?

Pr. S.B: Dragii mei ,nu uitați că darul vostru cel mai de preț nu este doar aerul curat sau mersul nestingherit pe străzi, ci libertatea inimii – libertatea de a iubi, de a ierta, de a trăi frumos și conștient. Aici, între gratii, am văzut oameni care și-au pierdut totul – familie, demnitate, încredere – și totuși, în întunericul lor, au găsit lumina lui Dumnezeu. Am asistat la convertiri sincere, la lacrimi care spală sufletul, la căințe mai adânci decât multe rugăciuni rostite în biserici. Vă spun cu durere și cu dragoste: nu așteptați ziduri și lanțuri ca să vă amintiți de ce e cu adevărat important. Trăiți-vă libertatea ca pe o șansă de a deveni oameni buni, nu doar liberi. Rugați-vă pentru cei care greșesc, nu-i disprețuiți. Unii dintre ei plâng mai sincer în fața lui Dumnezeu decât mulți oameni din lume. Și nu uitați: oricare dintre noi, oricât de „corect” ar trăi, poate cădea. Diferența nu o face trecutul, ci ceea ce alegem să devenim din clipa aceasta.

Fiți buni. Fiți recunoscători. Fiți aproape de Dumnezeu. Căci, deși gratiile pot separa trupurile, numai indiferența și mândria ne separă cu adevărat sufletele!

Rep.: Ați fondat un cor de deținuți. Ce au simțit acești oameni în momentul în care au început să cânte în biserici?

Pr. S.B: Ca să fiu sincer,corul era deja fondat de părintele Marcu Florin, fostul preot capelan al Penitenciarului Botoșani, eu am continuat munca părintelui. Membrii corului se schimbă mereu, deci mereu este de muncit. Persoanele private de libertate care participă la această activitate corală au experimentat emoții noi, sensibile, trăiri unice. Sunt o mică familie. Eu țin tare mult la ei, apreciez seriozitatea, ascultarea, munca și sinceritatea în grupul coral.

Rep.: Se poate transforma muzica într-un drum spre iertare?

Pr. S.B: Da, muzica religioasă poate deveni — și adesea devine — un adevărat drum de iertare, pentru că atinge sufletul acolo unde cuvintele obișnuite nu mai ajung. Iată cum și de ce:

Muzica atinge inima direct.

Muzica religioasă nu este doar artă. Este rugăciune cântată. Ea trece dincolo de rațiune și pătrunde în straturile profunde ale sufletului, acolo unde zac vinovăția, rușinea, dorul de Dumnezeu sau nevoia de iertare.

În momente de frângere, un glas blând care intonează „Doamne miluiește” poate face mai mult decât o predică întreagă. Creează un spațiu de liniște și conștientizare

Într-o lume zgomotoasă, grăbită și tensionată, muzica religioasă creează un loc sacru în inima omului, unde acesta poate reflecta, se poate pocăi, și poate auzi, uneori pentru prima dată, vocea conștiinței.Această liniște este începutul iertării — căci nu te poți ierta nici pe tine, nici pe alții, dacă nu te oprești din alergare.

Leagă sufletul de Dumnezeu

Cântările bisericești — fie ele psaltice, pricesne sau simple rugăciuni puse pe melodie — sunt punți între sufletul omului și Dumnezeu. Ele trezesc dorul de cer, nostalgia pentru puritate și sinceritate. Și în acest dor, începe drumul spre iertare.

Te unește cu ceilalți

Când cânți într-un cor, într-o strană sau chiar singur într-o celulă, nu ești niciodată singur. Muzica religioasă creează comuniune, fraternitate. În acea legătură, omul învață iarăși să iubească și, mai ales, să ierte.

E o formă de spovedanie tainică

Mulți oameni nu au curajul să spună cu voce tare: „Am greșit”. Dar pot cânta sau asculta o pricesnă care spune exact asta:

„M-am îndepărtat de Tine, Doamne, dar Tu nu m-ai părăsit…”

În acea lacrimă născută dintr-o melodie sinceră, începe vindecarea.

Rep.: Ce înseamnă, pentru ei, o zi de sărbătoare – Crăciunul, Paștele – trăită în închisoare?

Pr. S.B: Pentru un deținut, ziua de Crăciun sau Paște în închisoare nu este doar o sărbătoare religioasă, ci o experiență profund emoțională, uneori dureroasă, alteori eliberatoare. Ea capătă un sens diferit față de cum este trăită în libertate, tocmai pentru că lipsește ceea ce contează cel mai mult: familia, apropierea, libertatea de a alege.În ziua de Crăciun sau Paște, dorul devine aproape fizic. Fiecare colind, fiecare miros de cozonac adus în pachet, fiecare imagine a familiei vine ca un ecou dintr-o lume pierdută.Deținutul simte mai acut decât oricând ce înseamnă să fii departe de cei dragi, iar tăcerea celulei amplifică acest gol.În lipsa meselor festive și a alergăturii specifice sărbătorilor în libertate, sărbătorile devin un timp de conștiință.Crăciunul – Nașterea lui Hristos – aduce aminte de nevinovăție, de copilărie, de iertare. Paștele – Învierea – oferă speranță de renaștere personală.Pentru mulți deținuți, acestea sunt zile în care plâng, se roagă, își scriu gândurile sau cer iertare, în gând sau în scris.Preotul din penitenciar are, în aceste zile, un rol esențial. El aduce nu doar o slujbă, ci prezența Bisericii în locul uitării.Spovedania, Sfânta Împărtășanie, o vorbă bună, un colind cântat împreună — toate acestea devin mângâieri de suflet și amintiri care pot schimba un om. Chiar și un mic gest – o lumânare, o icoană, un colind – capătă o greutate imensă între gratii.În timp ce lumea exterioară petrece, râde, se bucură, în penitenciar, bucuria este tăcută, adesea înăbușită de regrete. Dar tocmai în acest contrast, multe inimi se deschid cu sinceritate către Dumnezeu.Unii spun că au simțit pentru prima oară un Crăciun adevărat abia în detenție — nu cel cu cadouri și brad, ci cel cu lacrimi, rugăciune și iertare.

Rep.: În ochii celor de afară, acești oameni sunt adesea „cazuri pierdute”. Cum luptați cu prejudecățile?

Pr. S.B: Preotul de penitenciar nu slujește doar între zidurile reci ale închisorii, ci poartă o luptă nevăzută și în afara lor — cu prejudecățile celor din libertate, care adesea privesc misiunea lui cu suspiciune, indiferență sau chiar dispreț.Această luptă nu e una cu arme sau cuvinte tăioase, ci una tăcută, răbdătoare și profund evanghelică.Preotul din penitenciar își asumă o misiune nepopulară: să fie alături de oameni pe care societatea i-a respins. Mulți nu înțeleg de ce „merită” acești oameni sprijin spiritual.Dar preotul nu răspunde cu justificări, ci cu prezență tăcută, zi de zi, an după an. El arată că Evanghelia nu face selecții între cei „buni” și cei „păcătoși”. Așa, fără să ceară validare, dovedește că slujirea sa e autentică.Una dintre cele mai puternice forme de mărturie este omul schimbat. Când un deținut se întoarce la credință, se îndreaptă sincer, își asumă greșelile și devine un om nou, aceasta este o predică vie.Preotul nu răspunde direct prejudecăților, dar îi lasă pe cei transformați de Hristos să vorbească prin viața lor:

„Uite, omul acesta a fost acolo… și s-a ridicat.”

Preotul de penitenciar iese uneori în lume: în școli, în biserici, în conferințe. Acolo vorbește cu sinceritate despre misiunea sa, despre valoarea fiecărui suflet, despre cât de ușor putem cădea toți.

Prin dialog deschis, demontează prejudecăți de genul:

• „Oamenii din pușcărie nu se mai pot schimba.”
• „De ce se mai duce un preot acolo, oricum n-are rost.”

El nu condamnă, ci ajută oamenii să vadă dincolo de prejudecăți.

Rep.: Dacă ar fi să puneți într-o singură propoziție toată această experiență de până acum, care ar fi aceea?

Nu ar fi corect față de frații preoți de penitenciare, care au acumulat experiență serioasă, în pastorația din penitenciare, să afirm eu concluzii în urma “ experienței” mele vaste de 1 an.Vă invit pentru această întrebare, la un interviu peste ceva timp !

„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!”

A consemnat Liliana Anuței