O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Sorin Lavric, în „România literară” nr. 26 din 2020, publică o cronică la cartea lui Mihai Neagu Basarab, „Ultima boemă bucureşteană (1964-1978)”. Autorul cronicii sistematizează: a) trei ritualuri caracterizează adevărata boemă: 1. şueta cu ştaif intelectual (conversaţia cu farafastâc cultural); 2. asmuţirea spiritului de frondă (împotrivirea mai mult sau mai puţin sfidătoare faţă de regim); 3. crasa inadecvare la contextul istoric (neputinţa de a se acomoda în matca unei cariere reuşite); b) există opt însuşiri ale fiinţei înrăite în boemă; 1. o inadaptare socială cronică; 2. o înclinaţie marcată spre inactivitate; 3. o lipsă uimitoare a grijii pentru ziua de mâine; 4. o inteligenţă adesea peste medie; 5. o mare indiferenţă faţă de mizerie; 6. un optimism perpetuum; 7. o atracţie vie faţă de arte; 8. o uşurinţă morbidă în a face datorii;
Citesc suplimentul „Dilemei vechi” nr. 847 din 2020, care are ca temă întrebarea „Cum ne amintim ce-am trăit?” Dana Bunescu publică o serie de amintiri sub titlul „Ce-am lăsat în urmă”. La un moment dat îşi aminteşte cum se pregăteau pentru primirea lui Ceauşescu („un spectacol pe care îl repetam într-o intimitate de câteva mii de juni olteni vreo trei săptămâni, pe stadion, vară, soare, căldură, eu fiind petală de floare”). Îmi amintesc şi eu cinci astfel de situaţii, pentru că în atâtea am fost implicat: 1. S-a întâmplat în satul meu natal Popeşti (Vrancea), undeva pe E85. Eram elev de gimnaziu. Urma să vină Ceauşescu. Un grup de elevi trebuia să lege cravate roşii la gâtul conducătorilor iubiţi, eu urmând să-i pun o cravată lui Ilie Verdeţ. „Şi cum îl cunosc?”, îl tot necăjeam pe diriginte. Nici azi nu sunt sigur că a mea cravată a ajuns la cel pomenit, dar a ieşit bine; 2. A doua situaţia s-a întâmplat câţiva ani mai târziu. Eram la Panciu într-un cantonament sportiv. Am defilat în Focşani în cinstea lui 23 August ducând, împreună cu alţi trei, o placă mare pe care erau înscrise rezultatele sportive ale Vrancei; 3. Eram student la Suceava. Venea Ceauşescu şi ne-a scos pe toţi studenţii să întărim marginea. Eu am picat pe undeva prin Burdujeni. Cum stăteam de vorbă, numai ce aflu că a trecut. N-am apucat să-l văd; 4. După facultate am făcut armata la Bacău. August 23 m-a prins şi aici. Repetiţii interminabile pe platoul unităţii şi prin centrul Bacăului, eu ocupând un loc în coada lui R din componenţa PCR; 5. Profesor în Botoşani. L-am aşteptat şi aici pe Ceauşescu întărind o margine pe undeva prin Zona Industrială. De data aceasta l-am zărit fluturând alene (a lene?) o mână.
Marius-Cristian Ene, în „Ramuri” nr. 7 din 2020, prezintă câteva calambururi specifice celor de la revista „Unu”, preluate dintr-o carte semnată de Vladimir Pană: 1. „Unu şi cu unu fac unu”; 2. „Nihil sine Unu”; 3. „Citiţi Unu, unu câte unu”; 4. „Dumnezeu e Unu şi Unu îl scriem noi”;
Simona-Grazia Dima, în „România literară” nr. 32-33 din 2020, publică poemul săptămânii intitulat „Făt-Frumos”: „De veacuri, Făt-Frumos / ucide zmei şi nu mai isprăveşte, / poate aşa e-un pic mai limpede / această lume de care-aproape a uitat, / iar fata împăratului, demult eliberată / din copac, s-a dus, lăsându-şi diadema / în poiană. Bătrân acum, viteazul / se apleacă şi vede cum înfloreşte / roua pe rubine şi diamante, / fără ştire, fără caznă, singurul martor / al avuţiei mereu în creştere e greierul, / marea lucrare se va împlini în somn.”;
Constantin Cubleşan ne îndeamnă să „vedem”: 1. „picanterie pipărată” la Arghezi; 2. „exotism de sorginte balcanică” la Ion Barbu; 3. „portretizări şi peisagistică absurdă” la Urmuz;
Leonid Dimov despre poetul oniric: „…nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă şi mai desăvârşită cu cât se apropie mai mult de vis.”;
Dumitru Ţepeneag despre onirism: „În opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi ambiguitatea, dar lucid şi riguros calculat.”;
Sintagme, termeni, concepte…: George Călinescu:”fantasticul lucrurilor umile”; Carl Sagan: „miez de stele stinse; Ioan Bogdan Lefter: „turbion imagistic”; William Blake: „fete de argint suav şi aur vehement”; Florin Hălălău: „tăcere a rostirii”;
În revista „Cultura” nr. 4 din 2012, Ioan Bogdan Ştefănescu publică un interviu cu dirijorul Ludovic Bacs. Fiind întrebat cât de dificilă este muzica lui Enescu pentru un dirijor, acesta răspunde: „Foarte dificilă. Enescu nu e de nasul oricui. Este un elitist. Cu toate că a trăit în plină vâltoare componistică, cu schimbări radicale de curente şi opţiuni estetice, în care compozitorii se ghidau după anumite metode, el a rămas credincios principiilor sale estetice, nu a avut ambiţia să fie în pas cu noile tendinţe muzicale. Cred că scria greu, foarte laborios: fiecare nuanţă, agogica sunt minuţios notate. Cvartetele, simfoniile sunt capodopere. Nu mă dumiresc de ce muzica lui Enescu nu este şlagăr în România, aşa cum muzica lui Bartok este în Ungaria. Simfoniile lui ar trebui să fie în repertoriul oricărei orchestre româneşti şi, în fapt, se cântă atât de rar.”;
Ana Blandiana, în “Tribuna” nr. 429 din 2020, despre scriitorul Hans Bergel: “Am scris cândva că Hans Bergel este cel mai important scriitor al specificului transilvan, al Transilvaniei ca pământ al mai multor etnii, culturi şi tradiţii, privite dintr-o perspectivă comună, profund umană şi integratoare. Iar, în acest context, personajul aproape mitologic al ciobanului dansând cu lanţuri la picioare şi mâini este nu numai cea mai puternică imagine artistică a împotrivirii la communism, ci şi un tulburător omagiu adus poporului roman.”;
Citind “Luceafărul de dimineaţă” nr. 8 din 2020 am reţinut: Alex Ştefănescu: “Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită”; Ion Barbu într-o discuţie cu Felix Aderca: „Linia liricii mele o faci să treacă prin provincial Expresionism. Nu vrei să vezi mai degrabă în această a treia fază o incursiune în sfânta rază a Alexandriei?”; Iosif Kişinenevski cerîndu-i actorului Ion Iancovescu să definească şampania: “Şampania este băutura pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi în mod democratic”; Andrei Şerban: “Din păcate, teatrul nu mai stârneşte aceleaşi pasiuni azi. Este inferior celui care se făcea înainte. Nu mai contează atât de mult. Actorii vin la teatru ca la serviciu şi abia aşteaptă să fugă la o telenovelă. Publicul, la Bucureşti, se scoală-n picioare şi aplaudă orice tâmpenie”; Câteva versuri de Lucian Gruia: „Din cei trei muncitori care locuiesc pe scara blocului meu, / unul a devenit şomer şi după o vreme s-a aruncat de la / etajul patru. / El nu a murit atunci, ci mult mai devreme, / când şi-a pierdut locul de muncă. // Din cei trei ţărani bătrâni, vecinii soacrei mele din satul Buştenari, / niciunul nu poate să-şi mai lucreze pământul, / unul a plecat în pădure şi s-a aruncat în puţul unei / sonde vechi, / el nu a murit atunci, / ci mult mai devreme, / când nu-i ajungea pensia să plătească aratul şi / insecticidele.”; Horia Gârbea definind eruditul: „Un erudit este un ins cu mintea şi simţirea polisate; tot ce e rudimentar a fost erodat; asprimile bolovănoase s-au netezit”;
În „Apostrof” nr. 8 din 2020, citesc un interviu al Eugeniei Sarvari cu actriţa Miriam Cuibus. Ajungându-se la problematica confruntării dintre civilizaţia Gutenberg (homo cogitans) şi civilizaţia imaginii (homo videns), actriţa Miriam Cuibus comentează: „În aceste circumstanţe, spaima că poţi deveni o imagine înregistrată, că fiinţa ta se reduce doar la atât, este justificată. Am acceptat şi ne-am obişnuit cu intruziunea ochiului unei camere de captat imagini în vieţile noastre. Pe de altă parte, trăim într-o eră când comunicarea este la „un clic distanţă” şi totuşi, în mod paradoxal, comunicarea autentică este departe de a se realiza. Problema este cum folosim produsele progresului, ele sunt ca acele substanţe farmaceutice ambigue şi cu dublă folosinţă, care, în funcţie de gramaj, pot deveni leac sau otravă. Aşadar, să ne străduim să le folosim ca instrumente şi să încercăm să nu devenim sclavii noilor media, să ne ferim, pe cât putem, de a fi manipulaţi de ele.”;
În „Apostrof” nr. 8 din 2020, Iulian Boldea reia reperele şi ideile de forţă ale echinoxismului (revista „Echinox” şi „Cenaclul de Luni”) în prezentarea făcută de Ion Pop în volumul său „Cărţi la alegere” (Editura „Tracus Arte, 2020): 1. „unitate în diferenţă”; 2. „dialog intercultural”; 3. „comunicare devenită comuniune”; 4. „curiozitate intelectuală”; 5. „deschidere spre universalitate”; 6. „febrilitate a informaţiei culturale, istorice şi filosofice”; 7. „atenţie la noutate şi renovare metodologică”; 8. „promovarea unei pedagogii a libertăţii de spirit individuale reale”;
Andrei Pleşu, în „Formula AS” nr. 596 din 2003, despre îngeri: 1. „îngerul este o instanţă care îţi e vecină, dar care într-un fel e mai misterioasă decât instanţa supremă, care are, ca să spun aşa, o suveranitate aproape autosuficientă”; 2. „în mod paradoxal, e mai uşor să vorbeşti despre Dumnezeu decât despre îngeri. Dumnezeu e un summum, e un absolut, şi gândul absolutului e oarecum mai uşor de substanţiat, de argumentat, de reprezentat”; 3. „îngerii, fiinţele acestea intermediare, care nu sunt nici la polul suprem, nici printre noi, ci sunt în spaţiul de mijloc, sunt mai greu de aproximat, deşi ne sunt mai aproape”;