O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
TERMENI, CONCEPTE, SINTAGME…
METAFORA CÂINELUI MISTERIOS: Aparţine scriitorului Cornel Mihai Ungureanu şi poate fi întâlnită în subiectul povestirii „Câinele” din volumul său „Un fluture albastru”. Marius Chivu, în „România literară” nr. 50 din 2003, prezintă astfel metafora: „Un tânăr care visează să devină scriitor faimos este muşcat de un câine misterios şi, când, în cele din urmă, se aşează la masa de scris, câinele din el încearcă să-l atace de fiecare dată”.
CIRCUITUL INTELIGENŢEI ÎN MATRICEA MIORITICĂ: A fost descris de Ioana Pârvulescu în „România literară” nr. 50 din 2003 astfel: „În România zilelor noastre cred că inteligenţa poate deveni un handicap, căci trăim într-o lume în care unul e mai deştept decât altul. Ajunge să-ţi exprimi o opinie, ca să se găsească unul mai inteligent care să te contrazică şi să-ţi dea lecţii şi, la rândul lui, să fie pus la punct de altul, mai inteligent, căruia, eventual, tu să-i dai lecţii ş. a. m. d. Aşa că circuitul inteligenţei în matricea noastră mioritică e oarecum constant şi nu creează nimănui complexe.”
ARHEOLOGIE CULTURALĂ: Sintagma aparţine lui Mircea Eliade pentru a denumi metoda de „a citi” în textele folclorice o realitate veche, ascunsă. Cătălin D. Constantin, într-un eseu din „România literară” nr. 25 din 2004 ne atenţionează că metoda a fost prefigurată de Eliade în două articole-manifest, puţin cunoscute şi puţin comentate: „Folclorul ca instrument de cunoaştere” şi „Speologie, istorie, folclor”.
TEATRU DESCOMPUS: Teatru inventat de Matei Vişniec, alcătuit din monologuri şi dialoguri. Dramaturgul îl descrie astfel: a) „monologurile şi dialogurile se doresc a fi nişte elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular”; b) „spectacolul îşi poate modifica imaginea de la o seară la alta în cazul în care regizorul (sau actorii) reorganizează modulele textuale la fiecare reprezentaţie”.
Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 46 din 2003, adaugă: „Teatrul descompus este un teatru care poate fi în numeroase feluri recompus. Modulele textuale, monologuri în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul că au valoare şi luate separat şi incluse într-o combinaţie. (…) Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă şi o dezvoltă logic cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie ştiinţifică până la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile”.
CÂRTIŢA LUI KAFKA: Este vorba de „personajul” nuvelei „Vizuina” scrisă de autorul amintit. Redăm subiectul în formularea poetei Angela Marinescu: „O cârtiţă care îşi sapă în pământ un tunel, casa ei. Dar, la un moment dat, înăuntrul casei îşi construieşte altă casă, mai mică, în care să-şi depoziteze alimentele, şi tot aşa, îşi construieşte alte case în interiorul caselor. Când, în sfârşit, iese în afara casei, se simte atât de vulnerabilă, încât are impresia că nu mai are piele.”
OMUL DE AZI: Este personajul care îl obsedează pe dramaturgul Matei Vişniec, fiind prezent în mai toate piesele sale. Criticul Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 46 din 2003, vede astfel „omul de azi”: „…incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi, în perspectivă, al cosmosului, să-şi găsească liniştea sufletească, măcar aşa cum şi-o găsea pe vremuri un ţăran, integrat armonios în colectivitatea lui sătească. În era telecomunicaţiilor, fiinţa omenească nu-şi mai doreşte decât să nu comunice cu semenii săi”.
RAŢIONAMENTUL LUI BURKE: Aparţine lui Edmund Burke şi are următorul enunţ: „NU TOT CE AR PĂREA SĂ PERMITĂ ÎN MOD ABSTRACT O LEGE AR TREBUI CU NECESITATE APLICAT”. El a fost făcut cu referire la LEGEA STAMP ACT, votată în Parlamentul britanic în 1765, impusă tuturor coloniilor, ca toate veniturile acestora să poarte timbrul britanic. Completa Edmund Burke: „E adevărat că Parlamentul are dreptul general de a impune taxe, dar politica bună trebuie să ţină de starea de spirit a celor supuşi ei şi nu să fie în mod intransigent şi cu orice preţ legalistă. Ea are datoria să se adapteze circumstanţelor, altfel produce conflict şi ruină.”
CEL MAI ANTIPATIC VERB: L-am întâlnit evidenţiat de Miruna Runcan în „Observator Cultural” nr. 453 din 20-26 februarie 2014: „TREBUIE” este cel mai antipatic verb, verbul necesităţii iminente. Verbul care se opune, ontologic, hazardului exterior şi (măcar aparent) libertăţii interioare. Naşte în noi, de cele mai multe ori, un fel de reacţie instinctivă de refuz, la unii aproape alergică („uite, de-aia n-o să fac asta, fiindcă „TREBUIE”), cu atât mai mult cu cât, înaintând în vârstă, spectrul lui se răsfrânge asupra tuturor responsabilităţilor şi rutinelor cotidiene. În publicistică, mai ales în cea dedicată discursurilor artistice şi mai ales acum, în nesfârşita – dizolvanta extensie o presă tradiţională în mediile virtuale, „TREBUIE” e un verb amninţător şi privit, nu fără motive, cu destulă suspiciune.”
PROPUNEREA PAUL VALERY: A fost făcută în 1938 de poetul Paul Valery şi am întâlnit-o reluată în eseul „Floarea lui Coleridge” a lui Jorge Luis Borges: „Istoria literarturii n-ar trebui să fie istoria autorilor şi a accidentelor din destinul lor sau din destinul operelor lor, ci Istoria Spiritului ca producător şi consumator de literatură. Această istorie ar putea fi dusă la capăt fără menţionarea niciunui
Începe postul și creștinii se străduiesc să își îndrepte viața și un lucru esențial este spovedania.
Este păcat să schimbăm duhovnicul? Da și nu, explică Pr. conf. univ. dr. Patriciu Vlaicu, în încercarea de a aduce lumină într-o situație des întâlnită. Părintele a avut o explicație detaliată pe site-ul Doxologia.ro, pe care o redăm mai jos:
„ Trebuie să avem o înțelegere complexă a ceea ce înseamnă legătura noastră cu duhovnicul. Legătura cu duhovnicul nu este numai legătura cu o persoană, ci e legătura cu biserica. Duhovnicul primește din partea bisericii acea hirotesie întru duhovnic, prin care biserica îl prezintă poporului ca fiind capabil, vrednic, să primească mărturisirea credincioșilor. Și rânduiala este să ai un duhovnic care să-ți fie statornic în această îngrijire duhovnicească. Dar duhovnicul te sprijină pentru a crește duhovnicește și pentru a te uni cu biserica, nu cu el. Nu legătura cu el, cu nume și prenume, e cel mai important lucru, ci legătura cu întreaga biserică.
Sfântul Grigorie Dialogul spune la un moment dat, vorbind cu preoții, că ar trebui să fie foarte atenți, ca nu cumva oamenii să se lege mai mult de ei, decât de Hristos. În clipa în care legătura cu duhovnicul devine foarte personală și creăm o dependență de duhovnic – nu mai pot face nimic fără duhovnic; simt că nu mai am libertatea de a mă exprima, de a alege; îmi supun toate gesturile, toate atitudinile, duhovnicului – dacă lucrul acesta devine obsesiv, greu și apăsător, e semnul că ar trebui să schimbăm duhovnicul. Dar duhovnicul ar trebui să mă ajute să depășesc acest moment. El ar trebui să-și dea seama că s-a ajuns la o stare care nu este potrivită. Și să îmi propună să trecem la alt nivel, să găsesc pe altcineva ca duhovnic. Dacă un duhovnic mă ține legat de el și o face într-un mod foarte rigid, chiar autoritar, iarăși e semnul că ar trebui să-mi schimb duhovnicul.
Canonul douăspezece a Sinodului Întâi Ecumenic ne arată că, episcopul este cel care poate să intervină în relația dintre un credincios și un duhovnic. Dacă un duhovnic este prea posesiv și un credincios simte acest lucru și nu primește dezlegarea din partea lui să meargă la un alt duhovnic, atunci acel credincios poate merge la episcop ca să ceară dezlegare pentru a-și schimba duhovnicul. Și episcopul îi poate da dezlegare, pentru că legătura nu e cu duhovnicul, ci e legătura cu biserica, iar episcopul este chipul bisericii. De aceea el are puterea de a ne dezlega inclusiv de o legătură pe care duhovnicul nu vrea să o dezlege.
E păcat să îmi schimb duhovnicul atunci când o fac pentru a ascunde anumite lucruri de el. Dacă fac acest lucru, atunci, de fapt, sunt nesincer cu Hristos, pentru că îmi e rușine de duhovnic. Să mi-l schimb, e un lucru cu totul nepotrivit. Rușinea aceasta care se instalează la un moment dat are un rol terapeutic. E foarte binevenită această rușine, pentru că smulge din noi rădăcinile păcatului. De aceea, nu e rău să avem o înțelegere a relației cu duhovnicul și în această perspectivă. E nevoie, însă, de stabilitate. Pentru că stabilitatea aceasta în relația cu duhovnicul, îl face pe duhovnic să mă cunoască și eu să-l cunosc pe el. Din această întâlnire a celor două conștiințe să rezulte o creștere duhovnicească.
De aceea, ceea ce vă recomand eu, e să fiți statornici în relația cu duhovnicul, să nu-l schimbați decât dacă simțiți că este una dintre cele două situații: fie că duhovnicul devine foarte posesiv și atunci, dacă el nu vă dă binecuvântarea, ar trebui să stați de vorbă cu episcopul, să-l puteți schimba, fie că simt o delăsare sau știu eu, e prea ocupat, nu poate să-mi răspundă nevoilor duhovnicești și-atunci îi cer binecuvântarea să mă dezlege și mă va dezlega, să ma duc la un alt preot”a spus părintele pe doxologia.ro.