O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DUMITRU MONACU ȘI MANIA REÎNTOARCERII ÎN TIMP
Finalizând de citit volumul lui Dumitru Monacu, „Culegere de… soluții” (Editura „Axa”, Botoșani, 2011), un fel de antologie a întâmplărilor care l-au vizat, mă simt obligat să mă întreb: câte sunt adevărate? Mă salvează Răzvan Voncu printr-o recentă explicație găsită în revista „Apostrof”: „Conceptul de „verosimilitate” nu se suprapune decât parțial celui de „adevăr”. Verosimilul este ceea ce POATE fi crezut, oricând și de către oricine, într-un cod narativ de tip realist, iar nu ceea ce TREBUIE crezut, pe baza evidenței că s-a întâmplat. Verosimilitatea este un concept deopotrivă mai restrâns și mai larg decât cel de adevăr. Mai restrâns pentru că tinde să excludă „extravaganțele” și extremele, faptele imposibil de acceptat într-o logică obișnuită, și mai larg deoarece, paradoxal, chiar într-un cod realist poate fi făcut credibil, de către prozator, ceva care nu s-a întâmplat niciodată în realitate. Verosimilitatea tinde către tip și tipizare și se bazează nu pe totalitatea faptelor care s-au petrecut vreodată în realitate, ci pe anumite tipare evenimențiale și psihologice, pe care logica obișnuită le cunoaște aprioric.” N-or fi toate întâmplările narate în acest volum adevărate, dar sunt verosimile. Cele șase capitole care întregesc arhitectura volumului („Acasă”, „Ani de liceu”, „Militar, milităraș”, „Ecouri”, „Iași” și „Botoșani”) se vor a pune în evidență o frescă socială, însă eu cred că, de fapt, prin apartenența la autobiografic, relevă o frescă sufletească care asigură bucuria scrierii.. Autorul o face dintr-o mare iubire față de cei cu care s-a intersectat în periplurile sale. Multitudinea secvențelor pline de incizii realiste sunt verosimile prin priceperea lui Dumitru Monacu de a asigura fluiditatea descrierilor: copilăria petrecută într-un sat, anii de liceu cu profesorii, colegii, practica agricolă, chiulul de la școală. Acestora li se adaugă anii de militărie, viața de student la Iași și anii de serviciu la Botoșani care vizează repartiția, delegațiile și popasurile prin hoteluri, colegii de muncă, șefii dintre care îl veți recunoaște , cei mai în vârstă, pe celebrul Răcnea. E o carte care merită citită de toate vârstele. Mai ales că demersul narativ este salvat, în plus, și de ochiul ironic, din fiecare întâmplare extrăgându-se și acea doză de umor, unul cu un timbru mansuet. De aceea, Dumitru Monacu adaugă titlului volumului și sintagma „Schițe vesele”. Verosimilitatea de care vorbeam este asigurată și de lipsa confabulațiilor ramificate, în sensul că autorul face distincție între adevăr și fabulație, accentul fiind pus pe cele trăite cu adevărat.
Dacă e să fim realiști, opera lui Dumitru Monacu, exceptând-o pe cea epigramatică, este un rezultat al maniei de a se reîntoarce în timp, aceste popasuri constituind romanele de mai târziu. Să mai reținem un aspect: autorul pune în fiecare frază doze mari de echilibru spiritual, mai ales în secvențele în care îi recuperează pe cei cu care s-a intersectat. Volumul lui Dumitru Monacu se termină cu un „Final… așteptat”: „Se spune că un om își desăvârșește cu adevărat menirea pe pământ numai după ce a plantat un copac, a crescut un copil și a clădit o casă. Două dintre aceste nobile misiuni le îndeplinisem bine până în acest an (2011, n,n,). Fetele mele și uriașul nuc rotat din spatele casei de la Cotu Băii sunt adevărurile frumoase, vii și scumpe din viața mea. Cum o casă nu am ajuns să clădesc, am solicitat divinității o derogare pentru altceva. O carte”. „Culegere de … soluții” este o carte în care găsești, adeseori, secvențe rezultate din obsesia reîntoarcerii în timp pe care o au autorii români și nu numai.
Google News
