O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
OMUL METARECENT AL LUI VASILE LEFTER
Dacă e să intrăm pe vasta parcelă a literaturii, există, printre multe altele, o schemă care face lumină în ceea ce priveşte alcătuirea lumii. E prezentă relaţia binară dată de lumea reală şi lumea ficţională, primul pol având denumirea de realitate, al doilea pol cunoscut ca fiind metarealitate. Realitatea e una şi numai una şi o percepem prin simţurile cunoscute, în timp ce metarealitatea e alcătuită din numeroase lumi pe care le putem percepe doar prin alte simţuri, unele speciale generate de o serie de stări ce pot crea anumite toposuri, unele profeţii tehnologice sau, cel mai adesea, inventarea de universuri paralele. Cu această scurtă introducere, cred că am intrat în logica de romancier a lui Vasile Lefter şi chiar în arhitectura unor romane precum: „Frica vine din adâncuri”, „Doi metri sub pământ”, sau „Glasul din adânc. Năluca”.
Recentul roman al lui Vasile Lefter, „Păpușarii din pustie. Bursucul” (Editura „Agata”, Botoşani, 2024), nu exclude logica construcţiei romanelor anterioare. Vasile Lefter şi-a propus să rezolve atât legăturile ascunse cât şi cauzalităţile misterioase dintre omul tradiţional şi omul inventat de el şi pe care eu îl numesc omul metarecent, locuitor al metarealităţii. Omul tradiţional e mereu preocupat de căutarea luminii şi de pregătirea stărilor de învingător ale adevărului. Pentru povestea sa, Vasile Lefter şi-a ales un spaţiu cu adevărat misterios, unul locuit de omul tradiţional, de unde, printr-o serie de mecanisme şi o serie de conexiuni care permit acţiuni neverosimile azi, se poate evada în alte zone ale Universului. E vorba de Valea Zăbalei văzută astfel de autor: „un balaur cu trupul inelat, unde mai mereu steaua polară se iveşte de după un pui de nor, unde încă se aud şoaptele tainice ale crestelor sărutate de vântul şăgalnic, unde nopţile sunt pline de fantasme, unde muntele geme în zi de vară, iar luna răsare mai devreme având mai tot timpul culoarea sângerie, unde stelele se aleargă una pe alta, unde soarele e mai mereu în discordanţă cu ceasurile”.. Cunosc acest spaţiu din Munţii Vrancei în care, pentru a ajunge, o iei la stânga din şoseaua care, prin Tulnici, duce la Braşov. În acest topos s-au infiltrat o serie de personaje cu anumite însuşiri ce trec dincolo de normalitate, nişte structuri superioare care de obicei se spionează pentru atingerea unor scopuri materiale, dar mai ales pentru a împiedica scopul principal în jurul căruia se clădeşte romanul: studiul „găurilor negre”. Autorul, mare iubitor de Eminescu, nu-şi ascunde faptul că această idee a pornit de la patru versuri din „Luceafărul”: „Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”. Nu este abandonat nici motivul ielelor, o preocupare mai veche a romancierului, conştient fiind că ele reprezintă tentaţia şi pericolul din lumea păgână. Personajele lui Vasile Lefter se metamorfozează de la o zi la alta, de la o oră la alta, în funcţie de cerinţele şi obiectivele celor interesaţi: Antonică şi Sultana cu copiii lor, pe de o parte, Marele Păpuşar cu păpuşile şi bursucii lui, pe de altă parte, Oamenii locurilor trăiesc într-o relaţie de acceptare şi cu vârcolacii, bine reprezentaţi în legendele Văii Zăbalei , cu precădere în spaţiul de la Năruja la Nereju.
Ceea ce caracterizează pe deplin personajele lui Vasile Lefter, unele conducând acţiunea pe întreg romanul, altele fiind arse pe traseul discursului, trec imediat de la gest (ca simbol) la acţiune (în urmărirea unui scop). Verbul care face legătura între gest şi acţiune este A CĂUTA. Căutarea e sângele textului şi pe care eu o definesc cu sensul dat de Andrei Pleşu: „strict corelativ al rătăcirii”. Personajele au momente de rătăcire ca, apoi, să se caute unele pe altele schimbând rapid toposurile sau mijloacele folosite. O notă aparte o face cuplul Alin şi Axinia, ea ducându-mă, după modul cum îi plasează autorul, la celebrul personaj hogaşian. Dintre cele şapte tipuri stabilite de retorica lui Pierre Fontanie, Vasile Lefter excelează în prosopografie, adică în descrierea calităţilor fizice ale personajelor sale.
Autorul simte că tema aleasă ar putea conduce spre o aprobare a ravagiilor postmodernităţii şi sunt momente multe în care nu permite ca omul să se piardă de spiritul tradiţionalului, constituirea satului Nărujelul fiind un exemplu. Recentul volum al lui Vasile Lefter ne propune un text unde realitatea şi metarealitatea alcătuiesc un substitut al creaţiei sale şi pe care nu-l va abandona nici în prozele ce vor urma.