de Cătălin Borangic, istoric:

La Botoșani a fost cod roșu de viscol, sunt probleme cu vortexul polar, dar și un alt eveniment care a avut loc în România nu trebuie trecut cu vederea. Nu cred nici un dram că este un caz izolat, cel puțin dacă-l privim prin prisma scârbei, al disprețului, al jemanfișismului și al urii puietului de astăzi față de tot ce ține de școală și educație.

Știu și știm că școala este anacronică, depășită, profesorii slabi, programa imbecilă și România educată un slogan batjocoritor.

Într-un astfel de peisaj dezolant, cazul profesoarei înjunghiate de un elev care „ a simțit el așa” nevoia de a-i tăia gâtul nu poate fi decât partea vizibilă a aisbergului. N-avea, sărăcuțul, o pușcă automată, un pistol-mitralieră, ceva cu repetiție acolo, că făcea deratizare în toată cancelaria.

Putea și doar cu cuțitul, dar, pesemne, praful a fost îndoit sau a prizat prea puțin, că fusese coada lungă.

În fond, dacă o să urmăriți povestea, în ciuda faptului că aveți memoria setată pe minimum, o să aflați că elevul era unul bun, cuminte, liniștit, se uita mult pe tavan, nu făcuse niciodată probleme. Sigur, vor spune în cor, era el mai deosebit, o fire poetic-revendicativă, fusese și un pic stresat, dar sub nici o formă nu te-ai fi putut gândi ca se va enerva într-atât. Descrierile îl vor contura ca și cum a coborât de pe icoană cu două zile înainte.

Pe de altă parte, profesoara era severă și le leza drepturile copiilor dând teme, extemporale și chestionându-i enervant despre aiureli din manuale. Ceea ce este o barbarie, știm cu toții. Elevii trebuie lăsați în pace, ei merg la școală pentru relaxare, socializare, prezentări de modă și consum de substanțe dubioase.

Hoașca aia e sigur de vină, a făcut ea ceva, poate a ridicat tonul, poate l-a agresat verbal, poate l-a ofensat cumva. E și normal ca bietul copil să facă un atac de panică și să-i dea cuțit la amărâta aia săracă.

Nu e, dom-le, nici o tentativă de crimă. A fost, așa, o neînțelegere, stați liniștiți la “locurili” voastre.

Sistemul de acum poate nu merită, dar eu și mulți din generația mea ne-am zeificat profesorii. Generația de acum a început să-i ucidă.

Și vina principală este a voastră, părinții lor. I-ați abandonat școlii, crezând că asta e normalitatea, ați acceptat superficialitatea, ați tolerat mediocritatea, v-ați complăcut și, mai ales, v-ați declarat copiii zei intangibili.

Ați obținut ce vedeți și ce vă faceți că nu vedeți și, deci, ce nu există.

Și pe lângă asta, însă, ați obținut o mizerie, multă mizerie.

Cunosc tineri absolvenți care nu sunt buni de nimic. Nu știu să bată un cui, nu au idee despre aproape nimic, cultură generală zero, habarnism visceral și miserupism de lemn.

Am lucrat cu srilankezi mai buni decât acești idioți crescuți în seră, mai politicoși, mai harnici, mai dibaci și mai determinați să-și câștige banii decât două generații de beizadele de mahala, producție internă.

Nu vă ascundeți după doi-trei olimpici. La fel ca Halep sau David Popovici, sunt nu doar cazuri singulare, ci rezultatul unei munci titanice, al unor talente șlefuite lung și dureros. Ceea ce odraslele voastre, veșnic opărite, nu au fost în stare, iar voi nici atât.

Pentru că educația și instruirea unui copil nu doar că începe cu părinții lui, ci aceștia trebuie să se ocupe de asta permanent.

Mi-am dedicat aproape două decenii educației propriului copil în așa măsură că la școală mergea mai mult ca să facă prezența. Am fost atent la ce învață, cât, cum, de ce. Am ajutat, a, tăcut când trebuia să tac și n-am tăcut când nu trebuia, am fost acolo ori de câte ori întorcea capul  ca să vadă dacă  sunt.

Am făcut toate astea și încă și mult mai multe pentru că nu am abdicat nici o zi de la meseria de părinte, de învățător în sensul ăla arhaic, de tovarăș de drum.

Dacă nu ați făcut la fel, ați pierdut mii de ocazii de a face ceva bine pentru copiii voștri, pentru voi înșivă și, în final, pentru societatea pe care o blamați zilnic.

Și fiindcă suntem unde suntem și am ajuns aici cum am ajuns, e coadă zilnic la cabinet pentru reglaje psihologice, mi-a zis junioara. azi psiholog.

De parcă s-ar mai putea face ceva cu adevărat la câtă dezvoltare personală și cultul unicității ați băgat în ei, adaug eu cu lehamite.

Și ca să nu termin fără să vedeți unde am ajuns, iată și un fragment din discuția cultă de pe whatsaapul clasei.