Aurica Cojocariu împlinește 72 de ani pe 4 iulie. S-a născut și a trăit toată viața în satul Mihai Viteazu, din comuna Ungureni, Botoșani, muncind din greu: ”Am ținut vaci, oi, porci, cai, am lucrat parcele la colectiv, am țesut, am cosit, am sudat, orice am făcut. Am muncit până mai să nasc, am făcut copiii pe drum spre dispensar, în căruță. Câteodată mi-e rușine să spun că lucrez de mic copil. Din clasa a III-a am făcut ițe, am țesut macate, am nividit, am tors fuior. De tors am învățat de la mama, de țesut m-a învățat o vară de-a mea. Eu am învățat tot timpul. Orice am văzut la cineva, am învățat. Și acuma știu toate să le fac, din cap până în picioare, și șosete, și catrință, și brâu”, relatează ziarulatitudineadeneamt.ro.

O recunoaștere valoroasă a talentului ei a venit anul trecut, când i s-a decernat titlul onorific de Tezaur Uman Viu din partea Ministerului Culturii: ”Primarul m-a făcut cetățean de onoare al comunei Ungureni și am primit trofee și diplome, fiindcă județul Botoșani n-a avut Tezaur Uman Viu până la mine”.

Anul acesta, Auricăi Cojocariu i-a fost acordat Premiul „Neculai Popa” la Festivalul ”Lada cu zestre” de la Piatra-Neamț, pentru promovarea tradițiilor și artei populare românești. O altfel de bucurie a sufletului: ”Știți de ce vin în fiecare an? Mă onorează invitația și, deopotrivă, mă emoționează întâlnirea cu învățătoarea mea. Când eram în clasa a III-a, a venit o învățătoare nouă și-mi amintesc și acum cu cât drag ne aștepta ea la școală. Era în anul al doilea de învățământ. Și atât de tare i-a plăcut de mine, că și eu m-am legat de dânsa. Îmi zicea ”Auraș, ce faci Auraș?”. Și orice avea nevoie, pe mine mă trimitea. A stat 11 ani la noi în sat, după aceea a plecat, i-am pierdut urma și-mi părea atât de rău că nu știam unde s-o găsesc. Într-un timp, am aflat că s-a măritat în Piatra-Neamț. Are 84 de ani și coase goblenuri, fără ochelari. Daniș Teodora o cheamă”.

Cu 4 copii de crescut și cu atâtea treburi de făcut, Aurica Cojocariu nu avea timp de cusut și de țesut decât noaptea. S-a învățat să doarmă puțin: ”M-am culcat și la 3 sau 4 dimineața. Nu aveam timp de lucrat ziua, că strângeam și laptele de la ICIL și venea mașina de 3 ori. Nu mi s-a părut greu. Când lucrezi cu plăcere, nimic nu e greu și toate se pot face, dacă este bunăvoință. Eu vin la târguri de drag, nu ca să vând, eu duc mai departe tradiția. Cât ține tradiția ne numim ”poporul român”, dacă dispare tradiția, am dispărut și noi. Să tragem nădejde că nu dispare! Eu am speranță. Am o nepoată la Iași, a făcut facultatea de chimie, a făcut master și acum e la doctorat. Știe să toarcă și să pună stative. Avem și șezătoare în sat, am început a învăța copiii, cu profesoara de limba română, care a ieșit la pensie. Am făcut și echipă artistică, am fost în Franța. O singură neîmplinire am: nu m-au dat părinții la școală și mor cu gândul că n-am învățat. Am numai 8 clase. Ce mai faci, în ziua de azi, cu 8 clase?”

• ”Decidenții consideră că meșteșugurile merg de la sine și nu le acordă niciun fel de atenție”

Profesoara de română despre care vorbește Aurica Cojocariu este fosta directoare a școlii, Maria Zoițanu. Ea a scos la lumină țesăturile pe care femeile din sat le ”ascundeau” cumva, pentru că lumea – în căutarea lucrurilor moderne, nu le mai aprecia: ”Eu cunosc toate persoanele din sat, știam potențialul fiecărei gospodine și, de multe ori, făcând recensământul sau mergând în vizită la elevi, ochii îmi umblau după minunile din case și la un moment dat am observat că zestrea pe care o aveau femeile este acoperită. Și am întrebat de ce pitesc așa cuverturile și țesăturile. ”Ei, dar cine mai poartă acuma?”. Parcă le era rușine să le lase la vedere și le-am spus să le descopere și chiar să le mai scoată, din când în când, la soare. Și, ieșind la pensie, am făcut o adunare a femeilor. Vine cine vrea, rămâne cine poate. ”Femina” se numește. Ne întâlneam și organizam șezători săptămânal, fiecare lucra și pregătea o gustare pentru final, făceam și schimb de rețete. Mergând așa zile la rând, copiii au început să-și întrebe mamele unde se duc în fiecare joi. Am hotărât să-i chemăm și pe ei, dar vineri după amiază, după terminarea cursurilor. Și i-am învățat să facă punct de rămurică, găurele, feston. Din toamnă au lucrat încetișor și, după ce-au învățat punctul, am început să învățăm poezioare și cântecele. Anul următor, de 8 martie, le-am spus copiilor să cheme mamele, dar să nu le spună pentru ce anume trebuie să vină la școală. Am desfășurat un mic program artistic închinat mamelor și fiecare copilaș a oferit lucrușorul făcut de el. Eu le-am spălat, le-am apretat, am scris etichetă. Și felicitările, cu marginea tăiată cu foarfeca ondulată, tot ei le-au făcut din plante presate și din pene de bibilică. Mamele nu prea credeau că odraslele lor pot face așa ceva, știind că acasă nu lucrează. Acum am ajuns să facem gastronomie la biserică, toată iarna ne-am ocupat cu bucătăria fără foc și, după fiecare lecție, surpriza dulce este din partea mea”.

Maria Zoițanu împletește ciorapi de lână, cu același drag cu care lucrează la broderie sau la chilim – un motiv turcesc: jumătate de cruciuliță, în coada rândunicii. Și crede că tradiția are o șansă numai dacă are și susținători: ”De sus, nu există niciun interes pentru cultură – în general, și pentru tradiție – în special. Decidenții consideră că meșteșugurile merg de la sine și nu le acordă niciun fel de atenție. Dar în timp, vor fi tot mai puțini meșteri populari și, la un moment dat, or să dispară cum au dispărut, de exemplu, în Franța. Eu, când am fost prima dată în Franța, m-am dus la o expoziție și am rămas dezamăgită, erau două femei – una făcea bavețele și una făcea șorțulețe. Și mai era o serie de sticle și damingene. Dar veniseră vreo două posturi de televiziune, era un eveniment cu multă audiență și rezonanță, dar n-aveau ce arăta. Iar noi avem atâta bogăție și nu este apreciată!”.

• ”Localitățile conduse de oamenii care iubesc tradiția, sunt înfloritoare”

A treia membră a echipei întemeiate acum 6 ani, Luminița Tudose – asistentă medicală la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași – este din comuna Erbiceni. Din copilărie și-a dorit să învețe să coase ie: ”Copiii se dădeau cu sania și eu lucram. Știam să fac de toate, numai ie nu știam, dar le-am întâlnit pe doamne la un târg, în 2018, și de atunci suntem nedespărțite. Mergem împreună la șezători și la festivaluri. Eu zic că este esențială continuarea tradițiilor și am observat că localitățile conduse de oamenii care iubesc tradiția, sunt înfloritoare, iar unde, la conducere, sunt oameni cărora nu le pasă, totul a pierit. La Erbiceni există un primar la al treilea mandat și, de când a venit, a înflorit comuna. Primăria a oferit autocar pentru Ansamblului folcloric Bahluiețul, care a fost prezentat la televiziunile naționale, și le-a făcut costume membrilor ansamblului, să nu meargă cu o bluză colorată sau cu un tricou. Dacă primarul a făcut comandă pentru toată lumea de cămăși și pentru catrințe, înseamnă că se implică, nu? Contează mult!”.

Cristina Mircea

Sursa; ziarulatitudineadeneamt.ro