O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
„Dilema” nr. 86 din 30 octombrie – 5 noiembrie 2025. Pompiliu Crăciunescu publică eseul „Corpul, dincolo de „numărul vieții”. Pornind de la nuvela „Maître Frenhofer” a lui Balzac și trecând prin Octavio Paz, autorul ajunge la Eminescu: „Miron și frumoasa fără corp” este poemul ireductibilei seducții izvorâte din abisul non-corporalității. Suferințele existenței „dureros de dulce” („Odă”), „vecinic Ahasver” („Mureșanu”) – pare să se estompeze aici sub zodia întâlnirii cu „preacurata neființă”. Curbura tensională a poeziei lui Eminescu se întinde astfel de la figura lui Ahasverus, relicva vie a suferinței perpetue, și „rândul celor ce n-au fost niciodată, cei neatinși de pripa „numărului vieții”, așa cum este „arătarea luminoasă” din poem. Într-adevăr, singularitatea frumoasei vine tocmai din „corporalitatea” ei „himeric-seducătoare”: „bruma diamantină” a țesăturii străvezii îmbracă o fantasmă ce-„ncremenește” lac și muritor. Pășind în apă, „Totuși valul nu se taie/…/Și deși în lac înoată,/ El nu mișcă, nici se-ncreață/…/ Și când lacul părăsește/ Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.” Într-un bruion din fragmentarium, Eminescu nota că „adevărata frumusețe” constă nu în „proporții de forme”, „ci consist în proporția de mișcări (…) Frumuseți moarte sunt cele cu proporții de forme, frumuseți vii, cele cu proporții de mișcări. Or, în poemul vizat – cu știută rădăcină de basm (cules de Kunisch), dar și cu ecouri de mit Diana – Artemis -, adevărata frumusețe este tocmai aceasta: mișcarea imaterială”;
„Migrările” frumoasei fără corp. Au fost sintetizate de Radu Cernătescu într-un eseu din „Luceafărul” nr. 7 din 2000. Se explică în acest eseu cum Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane) a dezertat de la ideologia mistică a hasidismului, la mistica unei ideologii stângiste. În literatură, într-un mod aparent paradoxal această mistică aplicată în social și literatura ei partizană, a dus la moartea lentă, vizibilă și azi, a exercițiului transcendenței. Și Radu Cernătescu explică nostalgic cum și-a pierdut, prin trei migrări successive, valoarea originară a metaforei FRUMOASA FĂRĂ CORP, aspectul condensând toată devenirea tragică a literaturii române: „Frumoasa fără corp” (la Eminescu), „Femeia de aer” (la avangardistul Constantin Nisipeanu) și „Femeia gonflabilă” (la nouăzeciști)”. Aici am putea adăuiga și „fiica haosului” dintr-un poem al lui Duyiliu Zamfirescu., sau „trunchiul de fum” al lui Ion Barbu.
Gabriela Gheorghișor, în „Ramuri” nr. 10 din 2025, scrie despre volumul lui Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor”. De fapt, pornind de la acest volum, cronica își lărgește aria de observație, răspunzând și la două întrebări, „De ce (mai) scriem? De ce (mai) citim?”, întrebări care dau și titlul articolului. Cum Valeriu Gherghel ajunge și la Eminescu, notează Gabriela Gheorghișor: „Fără să-l comenteze prea mult, eseistul menționează la un moment dat și exemplul poemului lui Eminescu, „În zadar în colbul școlii…”, la prima vedere o artă poetică trăiristă/vitalistă. M-am întrebat adesea dacă Eminescu era sincer, fiindcă așa cum observă și Valeriu, „oricât de intens am trăi viața – viață, nu vom auzi niciodată, cu niciun preț, cum crește firul ierbii sub pământ, cum pătrund rădăcinile brazilor în piatră. Doar un poet poate sesiza aceste amănunte”. Este oarecum ciudat să-l auzi pe Eminescu, un cititor împătimit, valorizând „viața care se viețuiește”, cum ar zice licheaua Gore Pirgu. M-am gândit că poate există aici o ironie subtilă, deși nu este exclus ca și marii creatori să fie vizitați uneori de sentimental inutilității scrisului, câtă vreme literatura, chiar și când revelează „urma frumuseții”, nu reușește să răspundă unor întrebări fundamentale, cum sunt, de pildă, cele legate de moarte. Sau dacă o face nu e niciodată un răspuns fără rest, ci unul aproximativ…” (…) Aș putea să leg „În zadar în colbul școlii…” de o altă artă poetică dintre postume, „Icoană și privaz”, în care Eminescu își joacă discursul pe muchia tensionată dintre gravitate și ironie”;
„Ramuri” nr. 10 din 2025. Întâmplător sau nu, majoritatea titlurilor sunt puse sub semnul iubirii și timpului. Rețin: Adelina Cristiana Firu: „Timpul e măsură, iubirea e alchimie”; Adelina Cristiana Firu: „Dragostea și timpul se intersectează, se transformă și, uneoei, se rănesc reciproc”; Adelina Cristiana Firu: „Iubirea, timpul și cotidianul au o greutate determinantă ”; Răzvan Petrescu: „Trecerea timpului fărâmițează orice urmă de libertate”; Timofei Kuliabin: „Ce înseamnă să regizezi? Să organizezi timpul și spațiul”; Costel Stancu: „Există ființe pe care până și dragostea le poate răni”; Georgiana-Gabriela Fodor: „Dimineața, timpul se face că stă, iar noi că suntem”;