O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG  E(MI)NESCIAN

Alexandru Surdu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 2 din 2020, prezintă o întâmplare cu Noica la nivelul anului 1965. Acesta depusese, pentru tipărire,  la Editura „Tineretului” o carte despre Eminescu şi Kant.  Fiindcă lucrarea nu se mai publica, Noica s-a hotărât să ia manuscrisul şi să-l ducă la Editura „Univers”. Povesteşte Alexandru Surdu: „Înainte de a scoate cartea, Noica mi-a propus ceva neaşteptat, să-i fiu martor când îl va înjura pe Directorul Editurii Tineretului. Credeam că glumeşte, dar am auzit când i-a cerut directorului Georgescu să fie de faţă, împreună cu Ghelmez, când vom veni să retragem cartea. Şi am fost de faţă cu toţii. Noica a luat dosarul, l-a băgat în servietă, după care i-a spus directorului: „Am venit să te înjur. Avem aici şi doi martori. Poţi să mă dai în judecată. Sunt dispus să mai fac zece ani de puşcărie pentru Mihai Eminescu. Futu-ţi mama ta de netrebnic!”. Se făcuse alb la faţă şi tremura. Când am ieşit avea lacrimi în ochi. În ochii aceia atât de trişti şi de speriaţi. Miraţi totuşi că pe lumea aceasta poate să existe cineva împotriva lui Eminescu, pentru care el ar fi fost în stare să se întoarcă la închisoare. Ce le-ar fi zis oare Noica detractorilor lui Mihai Eminescu din zilele noastre?”;

Publicitate

Octavian Goga despre Eminescu: „Mihai Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională.  Citiţi „Doina” lui, cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”;

Toma Grigorie, în „Ramuri” nr. 4 din 2020, reţine, într-o recenzie, câteva aprecieri ale lui Arghezi pentru Eminescu: 1. „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-a văzut pe Eminescu. (…) L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos”; 2. „Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-au pudrat pe aripi şi pe labe cu polen din tezaurul lui”; 3. „Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat (…)Fiind foarte român, Eminescu e universal”;

George Apostoiu, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 5 din 2020, reţine un citat din Eugen Simion despre Mite Kremnitz: „Într-o scrisoare pe care Elena Văcărescu i-o trimitea de la Paris lui Iorga, la 10august 1935, am găsit aceste rânduri care mă surprind. Le iau ca o reacţie de invidie – destul de frecvente printre femeile intelectuale -, fără să le contest ab initio: „În paginile dumitale intuiţia se împleteşte cu deducţia, deopotrivă de exacte. M(ite) K(remnitz) era o spioană pe care însuşirile ei intelectuale o împiedicau să pară suspectă. Şi-apoi, pe vremea aceea, nu se cunoştea adevăratul geniu al rasei germanice, care se aplică mai ales la spionaj… Mite K. lucra pentru Goluchowski ( ministrul de externe al Austro-Ungariei- n.n.) şi Bulow (fost ambasador al Germaniei la Bucureşti – n.n.), după cum desigur arată arhivele de la Viena” (Document semnalat de Andrei Pippidi în „Agenda literară”, 1985);

Publicitate

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 5 din 2020, publică un interviu cu Silviu Lupescu, directorul Editurii „Polirom”, la împlinirea unui sfert de veac. M-am oprit la două afirmaţii: 1. „Profesorul meu de matematică, Traian Cohal, transforma cel puţin o oră pe trimestru într-una de citit poezii – Minulescu, Blandiana, Brumaru, în fine, poezii pentru adolescenţi de liceu. Liceul „Negruzzi” avea un cenaclu, o revistă literară…”; 2. „Degeaba ne lăudăm cu Enescu (deşi nu avem nici măcar o singură integrală a operelor sale muzicale în ultimii 30 de ani), cu Brâncuşi (pentru care nu s-a găsit bani pentru „Cuminţenia pământului”) sau Eminescu (din a cărui poezie, un recent ministru al Culturii, de la o universitate de rang doi,  nu a fost în stare să recite nici măcar două versuri). Suntem ultimii în Europa la consumul cultural, nu doar la carte, în oricare dintre statisticile realizate independent, nu în cele ale institutelor aservite politic.”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 25 din 2020, publică un comentariu critic la cartea lui Lucian-Vasile Szabo „Ameninţarea clasicilor. Scriitori şi jurnalişti în dispută cu puterea politică” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2019). Sunt prezente 6 studii ce vizează relaţiile cu puterea, după cum urmează: câte un studiu pentru Ion-Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Ioan Slavici şi Constantin Noica; două studii pentru Mihai Eminescu.  În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, Răzvan Voncu scrie: „Primul este consacrat episodului prin care liberalii i-au arătat, cum se spune, pisica poetului, fabricându-i un dosar penal pentru gestiunea Bibliotecii Universitare din Iaşi. Cel de-al doilea este un episod publicistic care răstoarnă imaginea lui Eminescu anti-modern şi conservator, în sensul rău al termenului: în realitate, atitudinea din „Doina” este una strict lirică. Poetul s-a luptat, ca gazetar, cu corupţia puterii politice, spre a asigura României căi ferate moderne.”;

În revista „Cultura” nr. 4 din 2012, Ioan Bogdan Ştefănescu publică un interviu cu dirijorul Ludovic Bacs. Fiind întrebat cât de dificilă este muzica lui Enescu pentru un dirijor, acesta răspunde: „Foarte dificilă. Enescu nu e de nasul oricui. Este un elitist. Cu toate că a trăit în plină vâltoare componistică, cu schimbări radicale de curente şi opţiuni estetice, în care compozitorii se ghidau după anumite metode, el a rămas credincios principiilor sale estetice, nu a avut ambiţia să fie în pas cu noile tendinţe muzicale. Cred că scria greu, foarte laborios: fiecare nuanţă, agogica sunt minuţios notate. Cvartetele, simfoniile sunt capodopere. Nu mă dumiresc de ce muzica lui Enescu nu este şlagăr în România, aşa cum muzica lui Bartok este în Ungaria. Simfoniile lui ar trebui să fie în repertoriul oricărei orchestre româneşti şi, în fapt, se cântă atât de rar.”;

Publicitate

Costin Tuchilă, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 8 din 2020,  scrie despre  “Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, op.28” de George Enescu: “Alcătuită din zece secţiuni înlănţuite într-o ordine thematic-afectivă, urmărind ca într-un exerciţiu al contemplării de sine evoluţia sentimentului, suita enesciană s-a impus prin bogăţia ei de imagini şi tonuri, de nuanţe extreme şi rafinamente, de sugestii imitative. E o piesă plină de efecte onomatopeice, făcând din bucuria crepusculară de a “traduce” vraja existenţei primare unul dintre mijloacele de a caracteriza cât mai expresiv satul copilăriei. O abundenţă de cerinţe de virtuozitate inundă textul, în primul rând ân partida violinei, pentru a evidenţia cu cu subtilitate şi nobleţe un evantai de gânduri topite în nostalgia care învăluie treptat fibra cea mai intima a “Impresiilor”. Un interpret are de “înfruntat” de altfel suficiente dificultăţi pentru a găsi sonorităţile cerute de compozitor, acea plasticitate a fiecărui detaliu, care, trecut cu vederea sau redat superficial, poate conduce la o versiune plată, lipsită de sensibilitate. Sunt aici imponderabile legat-ouri, detache-uri energice, duble coarde sever-expresive, dar şi triluri visătoare, accente de culoare şi atmosferă, fără reliefarea cărora sugestiile atât de bogate ar avea de suferit”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News