O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Sub semnul conceptului de  „modele”, Theodor Codreanu publică în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 10 din 2022 eseul „Canonul literar şi avatarurile politicii”, o cronică la cartea criticului Adrian Dinu Rachieru „Politică şi canon literar” (2021).  Reţin din conţinutul cronicii referirile la Eminescu:

1. „Adrian Dinu Rachieru dedică un întreg capitol locului central în sânul canonului literar şi cultural românesc ocupat de Eminescu. A elimina canonul estetic dintr-o cultură înseamnă, în cazul românesc, a-l izgoni pe autorul „Luceafărului” din centrul spiritualităţii noastre, simultan cu geniul lui Shakespeare, cum poruncesc cutumele universitare „corect politice” din Statele Unite şi de aiurea. Iată şi replica nimicitoare a unui scriitor de talia lui Dumitru Radu Popescu: „Cine poate trăi în România fără să-l iubească pe Eminescu este un om liber, foarte puternic, fiindcă el poate trăi şi fără Biblia numită Shakespeare!” S-a ajuns până acolo încât Adrian Dinu Rachieru vorbeşte de o „cruciadă” antieminescu, facilă şi zgomotoasă care nu poate emite decât etichetări precum „terorism cultural”, menit să distrugă confortul noilor „progresişti”: „Eminescu, devenit simbolul identitar, reprezintă, neîndoielnic, o ţintă „privilegiată” în această cruciadă. Acuzele curg: instituţia criticii literare e condamnată, failibilitatea unor „Istorii” e de ordinul evidenţei, clasicii ar practica (post-mortem, fireşte) terorismul cultural. Previzibil, „teroristul” Eminescu e primul pe lista acuzaţilor. Aşadar, pentru cultura română, problema Eminescu rămâne un nesfârşit război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistică, îmbrăţişând – deopotrivă –  lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Eminescu a fost „un organ complet”, constatase însă G. Ibrăileanu şi vocaţiile sale paralele (dualismul poezie / „ziarism”) păreau unora inexplicabile (cazul lui Lovinescu), deplângând „irosirea de energie”.
2. “Ca şi limba română, în viziunea lui Emil Cioran, Eminescu răzbună “neantul valah” dovedind şi din acest punct de vedere că Dumnezeu le-a dăruit românilor o minte inaccesibilă mediocrităţilor cu fumuri elitare, dar şi unor intelectuali atinşi de doctrine transnaţionale. Pe de altă parte, “vrajba” pe care ar întreţine-o “dualismul eminescian” este una dintre hibele obscure ale reducţionismului logic de tip cartezian, specific doctrinelor partizane, în vreme ce Eminescu gândea într-o logică dinamică a contradictoriului, cum a numit-o Ştefan Lupaşcu, cel care, în ultimii ani ai vieţii, a recunoscut că filosofia “Stării T” vine din Eminescu, din ontologia lui Archaeus. Eminescologia românească (mai puţin cea străină) suferă de o boală grea, trufaşă, supusă la ceea ce Constantin Barbu numea “codul invers”, iar Nicolae Georgescu – “nodul gordian”, de nedezlegat fără sabia logicii carteziene. Comentatorii poetului au căzut mai mereu în capcanele oglinzii care ispitesc minţile slabe în ghicitură, ca în oglindă, cum spune Evanghelistul, înfricoşându-se să stea cu Adevărul faţă în faţă. În consecinţă, exegeţii tind să creadă că adevărul este imaginea inversă, din oglindă, pe când acolo se află totdeauna o anamorfoză.  Doar două exemple, vechi, încă din timpul când trăia Eminescu, consecinţele durând până azi. Eminescu a fost etichetat ca reacţionar, de către scribii de la ziarul advers, „Românul”, şi aşa a rămas până la  Ovid S. Crohmălniceanu (în proletcultism) şi până la Lucian Boia sau Ioan Petru Culianu (în luminoasa democraţie!). Zadarnic a încercat să spună poetul că eticheta nu are nimic negativ, în ce-l priveşte, ci, dimpotrivă, e supremă laudă. La această concluzie s-a ajuns abia recent, epitetul reacţionar însemnând drumul către adevărata modernitate (Virgil Nemoianu, Antoine Compagnon, Jean Sevillia ş. a.).

Din “Timpul” din 17 august 1789,  Theodor Codreanu reia, la subsolul eseului său,  răspunsul lui Eminescu faţă de acuzaţia de a fi “reactionar” de către cei de la ziarul “Românul”: “Maniera noastră de-a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune societatea.  De aceea, dacă tendinţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare epitet cu care ne gratifică adversarii nostri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul pe care i-l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduce înlăuntrul său”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News