O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

EMINESCU ŞI ALŢI BOTOŞĂNENI

Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 1 din 2019, publică un interviu cu Alex Ştefănescu. Interviul este interesant prin faptul că  se referă în totalitatea lui la Mihai Eminescu. Reţin: 1. „Eminescu nu este un poet depăşit, noi suntem depăşiţi de el şi trebuie să-l ajungem din urmă”; 2. „Eminescu n-a fost niciodată pesimist. Nu poate fi pesimist cineva care descoperă sau inventează atâta frumuseţe”; 3. „Eminescu era doar sceptic în legătură cu acţiunile oamenilor. Le considera un fel de agitaţie a unor furnici în iarbă, prin comparaţie cu măreţia  universului”; 4. „Multe poezii ale lui Eminescu au o frumuseţe nepământească, par scrise de un zeu”; 5. „Cuvântul „geniu” i se potriveşte, indiscutabil”; 6. „Datorită poeziilor lui Eminescu, am început să mă gândesc cu atenţie la cuvinte, după ce le consideram un bun banal şi universal, la discreţia oricui, ca aerul pe care îl respiram”; 7. „Eminescu mi-a făcut, să mă exprim astfel, educaţia sentimentală. De la el am învăţat cum să iubesc o fată, adică nu doar să o iubesc, să o idolatrizez, şi să o acuz de frivolitate, dacă îl prefera pe altul”; 8. „Unii mă întreabă de ce am nevoie de „maculatoarele” lui Eminescu. Iată de ce am nevoie. În ediţiile tipărite se găseşte rezultatul gândirii lui Eminescu. În manuscrise există chiar gândirea lui. Tăieturile şi adăugările sunt foarte elocvente pentru a înţelege cum anume crea poetul. Răzgândirile lui dau o imagine a gândirii lui”; 9. „Eminescu era admirabil şi ca om, nu numai ca poet. Era dezinteresat de bunurile materiale, avea o cultură întinsă, bine însuşită (nu primea niciodată o idee în mintea lui înainte de a o regândi şi-a o face a sa), îşi iubea ţara nu în mod naiv, ci în deplină cunoştinţă de cauză…”; 10. „Eminescu are o valoare ieşită din comun şi nu ne putem abţine să-i cercetăm arhiva”;

499. La pagina 21 a jurnalului său, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018), Camelia Răileanu scrie despre Horaţiu Ioan Laşcu: „Fratele L. îmi povesteşte de înmormântarea lui Horaţiu. Am aflat de moartea lui chiar înainte de operaţie, de la fratele D. dar nu ştiu de ce vestea înmormântării mă cutremură mai mult decât vestea morţii. Înainte de Paşti citeam în ziar despre singura lui carte, „Înălţarea”. Acum s-a înălţat de-adevăratelea. La 19 ani el scria deja dispoziţii finale. El a trăit propria sa legendă. Cred că s-a dus la moarte recitindu-şi „Înălţarea”, aşa cum eu m-am dus la operaţie cântând „Red River Valley”, un trist cântec de dragoste pe care trebuie să-l fi cântat fetele sudiste când le plecau iubiţii în timpul Războiului de Secesiune. Un poet, Grigore Vieru (parcă) spunea că durerea nu e de sânge. Durerea e de ţărână. Diferenţa dintre durerea lui Horaţiu şi durerea mea este diferenţa dintre durerea de ţărână şi durerea de sânge. Horaţiu a fost pentru mine o legendă din anii liceului. Legenda poetului tânăr care ratase reuşita din prima la facultate şi cochetase cu moartea. Eu am intrat în liceu când el l-a absolvit. Şi măcar de-am fi bătut palma, ca la ştafetă. Eu am intrat în facultate când el a absolvit-o. Horaţiu era doar un nume. Profesorii spuneau acel nume. (…) Cu cărarea lui dreaptă, cuminte, în părul şaten nu părea nici poet, nici viitor profesor”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 1 din 2019, publică un interviu cu distinsul critic Alex Ştefănescu. Una dintre întrebările puse este: „Antume sau postume la Mihai Eminescu? Sau mai degrabă disfuncţia aceasta nu e defel importantă?” Răspunde Alex Ştefănescu: „Distincţia e foarte importantă. Antumele sunt poezii pe care Eminescu ni le-a supus atenţiei din propria lui voinţă şi după o îndelungată deliberare. În schimb, nu ne-a dat acordul să-i citim postumele, pe care le considera insuficient lucrate sau chiar ratate. Teoretic (aşa cum a explicat, de altfel, încă de la începutul secolului douăzeci, cel mai bun exeget al poeziei eminesciene, G. Ibrăileanu), nu avem voie să scotocim în vraful de hârtii cu poeziile nepublicate de Eminescu însuşi (mai trebuie spus că tot ce voia el să publice se publica; cade ipoteza că unele texte au rămas inedite pentru că n-ar fi avut unde să le publice).  Interdicţia a fost încălcată, fără ezitare, imediat după moartea lui, şi a tot fost încălcată, în repetate rânduri, până în ziua de azi. Avem totuşi o scuză. Eminescu are o valoare ieşită din comun şi nu ne putem abţine să-i cercetăm arhiva. Ne interesează tot ceea ce e legat de el, chiar şi o însemnare făcută pe un carnet de ziarist de pe vremea când era acreditat din partea ziarului „Timpul” la Parlamentul României, sau o adresă notată pe programul de la un spectacol de teatru. Cum să nu ne mai intereseze poeziile sale rămase nepublicate?”;

Augustin Păunoiu, în „Ziarul Lumina” din 26 martie 2019, despre Eminescu: „În opera lui Mihai Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul principal doreşte cunoaşterea absolută a lucrurilor şi, în definitiv, să dobândească nemurirea. Pentru aceasta sufletului lui călătoreşte departe de pământ în spaţii greu accesibile, unde timpul se dilată, iar universul întreg capătă proporţii necunoscute muritorilor. Destinul de veşnic şi sărman căutător al lui Dionis se schimbă doar atunci când el găseşte împlinirea în iubire, în iubirea pentru o fată.  Genul literar în care se încadrează opera eminesciană evocată este nuvela fantastică”;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2019,  în eseul „Satul românesc în rama poeziei”, scrie şi despre „Sara pe deal” de Mihai Eminescu. Reţinem: „Reprezentarea satului are, ca să ne exprimăm astfel,  şi imagine şi sonor. Fiecare element din enumerare este bine ales şi expresiv. Norii străpunşi de ultimele raze de soare, streşinile care, proiectate pe cer, se învecinează cu luna, cumpăna de la fântână, mişcată greoi de vânt, negura lăsată peste sat, zvonul ultimelor pregătiri pentru noapte de la stână, sunetul clopotului de la biserică propagându-se în întreg spaţiul – din toate acestea se înfiinţează în mintea noastră satul. Cu instinctul său artistic sigur, Eminescu adaugă, dar şi opune, ansamblului prezenţa incandescentă a celui care iubeşte:

„Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para”;

Iulian Boldea, în „Apostrof” nr. 5 din 2019, despre ultimul roman scris de Dan Lungu: „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018) e un roman cu tematică rurală, cu accente SF, despre un personaj insolit (reflector, sau alter-ego al naratorului) ce ajunge într-un sat românesc, dar e şi o satiră la adresa realităţilor postcomuniste, reprezentate prin grila grotescului şi a umorului nelipsit de accente parodice, precum în episodul calculatorului primit ca donaţie de la un american pensionar. Tuşele realiste şi irizările fantasticului se întretaie, pentru că una dintre intenţiile, mărturisite de scriitor într-un interviu, este relativizarea, redefinirea sau „destabilizarea” realităţii”; (…) „Roman al vieţii la ţară, cu ţărani, dar şi cu un personaj bizar, cu alură savantă, „Pâlpâiri” are nu puţine pasaje în care convenţia mimesisului se confruntă cu o poetică metanarativă, ce revelează disponibilitatea prozatorului la multiplele paliere ale prozei postmoderne, în care conceptul, detaliul realist, metamorfozele limbajului sunt codificate în grilă epică şi sociologică”;