O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Citesc „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018), un roman scris de Dan Lungu. Reţin: 1. „Am fost educaţi să privim tot înainte, în monitoare, să nu întoarcem capul”; 2. „Dincolo de monitoare este jungla. Capătul lumii e acolo unde eşti offline”; 3. „O altă epistemologie înseamnă alt stil de viaţă”; 4. „Suprafaţa apei şi ecranele au mult mai multe în comun decât pare la prima vedere”; 5. „Orice speranţă e o fantă prin care se întrezăreşte o lume mai bună, o altă realitate”; 6. „Nici un apelativ nu este absolut întâmplător, ci e o atribuire identitară”; 7. „Ai sentimentul unei violenţe subtile atunci când lucrezi cu numere mari şi al unei trădări a umanului”; 8. „Mereu am avut sentimentul că toţi consilierii sunt oamenii sistemului şi tot ce-i mai bun pentru tine lasă la urmă, e ultima ofertă”; 9. În sat „până şi mirosurile se separă: în faţă te întâmpină mireasma de trandafiri sau regina nopţii, iar în spate cea de balegă sau de găinaţ”; 1o. „Întreaga realitate a satului se sprijină pe suveicile cuvintelor care ţes încontinuu”;

Dan Lungu, în romanul „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018), despre sat: „Lucrurile au simplitatea unui echilibru reglat de generaţii într-o lume aproape neschimbată. Numai că de vreo trei generaţii lumea a început să se schimbe – iute, uneori indigest de iute. Din vechiul echilibru a rămas o poveste frumoasă, de spus nepoţilor şi în filmele documentare” (p. 30);

Dan Lungu, în „Pâlpâiri” („Polirom”, 2018), despre existenţa „satelor paralele”: „În paralel cu satul oamenilor, există unul al insectelor şi vietăţilor minuscule, o grădină zoologică liliputană pentru care adulţii istoviţi, preocupaţi, îngrijoraţi, nepăsători, mândri, alcoolizaţi, abrutizaţi nu au ochi. Doar pentru ţânţari au câte o palmă sau pentru urechelniţe un călcâi. În schimb, copiii, adesea în patru labe, privesc această lume de jucării vii, exorbitant de scumpe în alte părţi, de aproape, cu încântare şi cruzime. Niciodată, cât am stat cu ochii în monitoare şi aerul condiţionat între umeri, nu mi-aş fi imaginat atâta agitaţie minimalistă. Mai exact, în paralel, un sat al găinilor, raţelor, gâştelor, porcilor, oilor, vacilor cailor, care dau ouă, lapte, carne, lână, pene, adică al vieţuitoarelor instrumentalizate. Asupra lor adulţii îşi concentrează toată atenţia. Au grijă de ele ca de ochii din cap, cum obişnuiesc să spună. Cu mic, cu mare, toţi au grijă de animale, cu sarcini după vârstă. Lumea animalelor instrumentalizate înseamnă program, atenţie şi muncă.”;

Cronica pe care am făcut-o romanului „Pâlpâiri” şi pe care o găsiţi în volumul meu „Lecturi postrestant” cu titlul „Un roman al comunicării rurale din perspectiva relaţiilor spaţiale”: „Sebastian A. Aanei, unul dintre personajele romanului care, fără dubii, se poate identifica perfect cu autorul, se stabileşte temporar într-un sat la o mătuşă a sa, Ortansa. Ne atenţionează că „ştie destul de bine ce caută”, profitând de un concediu de „recuperare sau explorare identitară”, ţinta fiind genealogia familiei Aanei. Şi asta venind dinspre o primă „pâlpâire”  pe care i-a generat-o contactul cu statistica, atunci când a conştientizat că „un om fără rădăcini e o cifră”. O idee care, după cum se va vedea în finalul romanului, îi va crea probleme. Apropiindu-se prea mult de rădăcini,  fostul primar Polovăţ şi-a văzut ameninţate afacerile necurate, punându-şi gaşca de apropiaţi să-l bată. De la fereastra camerei pe care a ocupat-o în casa mătuşii Ortansa, o intelectuală, femeie credincioasă pentru care bârfa e „însuşi păcatul şi care împărtăşeşte o gnoseologie comunitară”, alcătuieşte un plan de cercetare bazat pe o nomogramă grefată pe topologia dată de drumurile satului, conştient fiind că acestea „dau sens capilarităţii rurale”. Se începe având în vedere casa şi familia lui Manole care, la rândul lui, ca şi mătuşa Ortansa, împărtăşeşte aceeaşi gnoseologie comunitară şi în a cărui familie „gama emoţiilor exersate în comun este destul de restrânsă”.

Apoi, pas cu pas, urmează a fi analizate toate distanţele ce dau elementele proxemicii, relaţiile dintre personaje fiind observate pe baza componentelor tetracotomiei lui Hall: distanţa intimă, distanţa personală, distanţa socială şi distanţa publică. De aceea eu percep acest roman al lui Dan Lungu, „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, seria „fiction-Ltd”, Bucureşti, 2018), ca unul  ce vizează comunicarea rurală din perspectiva relaţiilor spaţiale, explorându-se punctele de vedere, poziţia socială, contextul fizic , modelul cultural sau chiar coordonatele temporale ale celor cu care intră în contact, cum ar fi: preotul cel tânăr (globalizat deja) faţă de fostul preot,  Anton (fratele lui Manole) sau  Moş Pandele, recunoscut ca lider de opinie în sat. Sunt supuse observaţiei, pe aceleaşi principii: familia „Flinstone” (poreclită după un cunoscut serial, posesoarea unei vile), Costache Lepădatu cu Aglaia lui (locuind într-o casă de furci, alături de băiatul lor care şi-a construit o vilă), primarul Sebastian S. Aanei (poreclit Polovăţ), ciobanii Romeo şi Costeluş (şi la aceştia observându-se urme accentuate ale globalizării), Ilie (omul cu piciorul de lemn), casa Vangheliţei (una în care ar exista necuratul şi care îi va aduce  neplăceri) şi alte elemente ale satului contemporan, aflate într-o devălmăşie de tradiţional şi contemporan.

Întreaga poveste, care începe să se contureze abia după pagina 104, se bazează pe un stil calat pe două paliere. Mai întâi autorul apelează la o amalgamare de elemente de vocabular specific satului cu termeni şi concepte  preţioase, puse în alcătuiri de tipul: „orătăniile scurmă compulsiv”, „lucrează experimentând o epistemologie nouă”, „cizelează cu cuţitaşul glacial al spiritului critic”, „anatemizarea bârfei”, „dincolo de mnemotehnică există o vibraţie a incantaţiei”, interpretarea realităţii prin „reverie analitică”, „arheologie a recuperării identităţii”, măsurarea gradului de compatibilitate cu „mentalitatea unui cluster populaţional”etc. În al doilea rând, întreg romanul se vrea un discurs despre satul de azi,  unul scris nu pentru dame care se plictisesc, pentru că trebuie pusă mintea la lucru. Trebuie sesizată ieşirea din cosmogonie, nevoia de o epistemologie sistematizată pentru obiectele speciale de cercetare, permanenta preocupare de  a descoperi acel licăr de luciditate epistemologică în ochii personajelor, abundenţa de procente cu scopul de a vizualiza situaţiile, şi multe altele, toate puse pentru a lămuri veşnica dilemă dacă sinesteziile pot avea rol metodologic.

Mustind de psihosociologie, domeniu mult mai la îndemâna autorului, romanul relevă o disjuncţie prezentă în satul contemporan, aceea dintre Planeta Bătrânilor şi Planeta Nepoţilor. Lipseşte Planeta Părinţilor, una plecată prin alte „universuri”, dând naştere unui gol imens, fiindcă nu mai există mediatorii dintre locuitorii primelor două.

Dacă o idee este o ardere, atunci poate fi considerată o flacără a minţii. Creşterea şi descreşterea în intensitate a unei idei poate fi o pâlpâire a minţii (“o pâlpâire este o scânteie”, „un obiect de cunoaştere atât de delicat”). Pâlpâirea poate fi asociată şi mişcării tremurate a unei idei, la rândul ei asociată nesiguranţei, şi poate proveni de unde nu te aştepţi (“singularitatea este pâlpâire”, spre exemplu). Pâlpâiri sunt ideile încă neconcretizate, cele care stau în aşteptare sau care nu vor fi materializate niciodată. Acest laitmotiv al “pâlpâirii”, care revine periodic în cartea lui Dan Lungu, asigură savoarea romanului: “pâlpâirile care subminează involuntar lumi şi ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea “cine suntem”?(p. 24); “pâlpâirile capătă valenţe surprinzătoare, devin un obiect de cercetare din ce în ce mai complex” (p. 34); “o lume în care pâlpâirile, şi nu cauzele, ar regla relaţiile dintre evenimente ar semăna cu o lume absurd” (p. 35); “desigur, central rămâne pâlpâirea, ca lucire fugară a altor realităţi, întrezărire a alternativelor ce duce la metamorfoza încrederii”(p. 43); “detaliile care deschid lumi nu sunt doar găuri de cheie, ci şi pâlpâiri” (p. 44); “un detaliu devine o pâlpâire”(p. 69) etc.

Dintre  multele concluzii pe care le poate induce romanul Lui Dan Lungu, două sunt relevante: 1. în sat “oamenii fac parte dintr-o poveste, dintr-un concept, dintr-o aventură”, faţă de oraş unde fiecare om este “o unitate statistică”; 2. satul “nu te lasă să-ţi pierzi coordonatele, dar totodată scade probabilitatea pâlpâirilor, întrezărirea lumilor alternative. Valorile sunt ca nişte obiecte de lemn masiv, pietre de moară greu de urnit de unul singur”. Nu închei fără a evidenţia rezultatul unui joc pe care l-am făcut pentru mine. Am realizat nomograma personajelor romanului şi fiecăruia i-am găsit un corespondent în satul în care  locuiesc şi care, culmea, de-a lungul timpului mi-a înăbuşit aproape toate „pâlpâirile” mele”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News