Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG  BOTOŞĂNEAN

Publicitate

Reţin din jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018): „15. I. 99. Ziua lui Eminescu. Dincolo de toate tămâierile oficiale şi oficioase  care se vor fi făcând afară, eu zic doar atât: „Pe mine răul, deşi râd, mă doare”. („noi amândoi avem acelaşi dascăl”). Nimeni nu ştie să-mi spună cine a luat Premiul Naţional Eminescu anul acesta. L. zice că unul cu P. Îmi vine şi să râd, şi să plâng. Auzi cum e numit un poet care ia un premiu Omnia: unul cu P. Insist să mi-l descrie. E clăpăug, bătrân, aşa, aşa, zice. Păi acesta-i Mircea Ivănescu, zic. (De Mircea Ivănescu am aflat de curând că are două noi muze: Denisa Comănescu şi Virginia Woolf. Mi-amintesc de-o poezie de-a lui Horaţiu dedicată Sylviei Plath). După câteva încercări, renunţ să mai ghicesc: acela cu P. e POETUL şi gata, fiecare poet e unic, inconfundabil, inegalabil, în fond. Anul trecut mi-am încălcat propria interdicţie şi m-am uitat la TV, să-l văd pe Doinaş urcând pe scena teatrului nostru să-şi ia premiul. Auzisem la radio că va fi adus cu salvarea, că starea lui e critică şi m-am gândit: ce păcat că i se dă un premiu de excelenţă unui poet când se află că-i bolnav! Dar Doinaş arăta ţeapăn, le-a dat ţeapă bârfitoarelor radiofonice şi s-a comportat ca un prinţ din Levant, vorba lui Laurenţiu Ulici, care nu a găsit cuvinte mai potrivite pentru a vorbi despre poet decât cuvintele înseşi ale poetului”.

În „România literară” nr. 6 din 2019, Gellu Dorian publică un interviu cu Liviu Ioan Stoiciu, laureatul ediţiei a XXVIII-a a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Reţinem  din spusele laureatului: 1. „Pentru mine scriitorii adevăraţi, valoroşi, aveau autoritatea din naştere a unui nobil”; 2. „Nu o dată scriitorii de azi sunt puşi pe baricade adverse, „tribalizaţi”; 3. „Azi scriitorul, dacă nu e ignorat cu totul, e marginalizat, nu mai e loc la tribună pentru el; îşi cultivă steaua fiecare după cum crede de cuviinţă, plin de frustrări, intolerant, redus la un fel de observator depăşit de vremuri”; 4. „Schimbarea discursului poetic a venit de la sine, „scriind înainte”,  au trebuit să treacă ani să intru pe un alt făgaş decât cel dinainte, pe altă „formulă” (impropriu zis); 5. „N-am încredere în criticii care cred că au o reţetă estetică de scris versuri şi dau sfaturi şi sentinţe şi nu lasă poeţii să scrie aşa cum cred ei de cuviinţă, peste orice direcţie lirică, şi nu cum vor criticii”; 6. „Nu sunt nici „posedat” când scriu, nici „inspirat”, am conştiinţa unei acumulări de energie creatoare care trebuie eliberată”; 7. „Trăiesc o adevărată dramă la recitire, tot ce am scris mi se pare a fi prost, eşuat, fără valoare”; 8. „Da, scriu numai pentru sufletul meu, nu pentru public (nu pentru critici sau pentru poeţi), îmi respect cererea naturală  de a mă exploata, pentru a supravieţui”; 9. „Cred că fiecare dintre noi e altceva la masa de scris, unii mai aşezaţi, mai normali, alţii mai zbuciumaţi, mai atipici, lăsaţi aşa de la mama natură”; 10. „Eu sunt aşa cum arăt în opera mea poetică, atotprezent, cu bolboroseli mitice şi fraze epice clare, care ies din tiparul liric, pe cât posibil în permanentă evoluţie şi involuţie la nivel lingvistic, mă recunosc în fiecare vers, în tot fragmentarismul operei mele”; 11. „Eu sunt în asemenea hal născut, că trebuie să-mi ascund gândurile de propriul subconştient, fiindcă sunt pedepsit dacă mă laud (îmi anulează orice plan propus)” etc.;

Publicitate

La paginile 194-195 a jurnalului său, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018), Camelia Răileanu face unele aprecieri privind  punctele de vedere exprimate de Gellu Dorian şi Lucian Alecsa faţă de cele două cărţi de poezie pe care le-a scris. Reţinem: 1. „Gellu Dorian vorbeşte de „existenţa (mea) tragică” şi de „disperare”. Greşeşte, pentru că le caută în poeme scrise înainte de operaţie şi bineînţeles că nu le găseşte. Dar finalul arată o percepţie bună. Spune că fac victorie din zi în zi din viaţa mea care merge mai departe cu siguranţa memoriei clipei ce a trecut, şi a celei ce va veni”; 2. „Gellu Dorian a făcut din mine un personaj în cronica sa, de altminteri blândă”; 3. „Acum doi ani, scriind despre prima mea carte, un alt poet (Lucian Alecsa), mă numea „condamnată la întuneric”, legându-se de boala mea, fără îndoială. Acum mă văd din nou în situaţia de a mă întreba de ce îi fascinează pe oameni boala unui poet tânăr. Toată cronica se bazează pe o regretabilă eroare, aceea că poemele publicate sunt scrise după operaţie, când în realitate doar 2-3 din cele scrise în ultimii doi ani sunt înserate în cărţile mele. Mi se exploatează boala pentru a „condimenta” cronica” etc.

Despre prima carte de poezie a Cameliei Răileanu am scris şi eu la timpul respectiv. Recenzia mea se intitula „Împăcarea culturii cu natura” şi a fost publicată în „Actualitatea botoşăneană” nr. 1066 din 22 iulie 1998. Recenzia a fost reluată sub acelaşi titlu şi în cartea mea „Chipul efemerului. Jurnal din Actualitate(a)” (Editura „Agata”, Botoşani, 2008).  Se pare că autoarea n-a citit-o  la momentul apariţiei, sau i s-a părut neinteresantă pentru a-şi exprima un punct de vedere în „Jurnalul” său. Reiau rândurile scrise de mine: „Citind „Dimineaţa cercului”, o suspectez pe Camelia Răileanu (profesor de limba şi literatura română la Şcoala nr. 16 din Botoşani) de frondă feministă, fără ca autoarea să facă aceasta dintr-un capriciu gratuit, ci mai mult dintr-o necesitate a vârstei.  Cartea este o „invitaţie” la risipirea misterului feminin, la deschiderea acelei „cutiuţe fermecate” pe care numai femeia o are şi-i dă superioritate. Titlul, „Dimineaţa cercului”, e o provocare. „Cercul” de aici  fiind sexul, „dimineaţa” nu reprezintă altceva decât timpul dezvirginării, când orice femeie e coaptă şi e plină de dorinţele dezlegării enigmelor feminine: „ca să dau de tine, / urc în două, trei, sau patru labe / spirala turnului mov / de pe care poţi vedea /toată tristeţea lumii. / venită să mă arunc de pe turn, / e de-ajuns să-mi întinzi o mână / ca să fac din ea / o scară de urcat în ceruri…”.

            Punând accent pe stările personale şi adeptă a lui Freud, poeta sugerează mereu experienţe. Spre exemplu, trecerea din copilărie în adolescenţă: „A venit ursul din tine să / muşte cu dinţii lui din felia mea / de vis cu urşi de pluş…”.

Publicitate

            Suntem obişnuiţi ca în „poşeta” feminismului să găsim mode, isterie, capricii, intimităţi gratuite, nulităţi simpatice etc. Nu se întâmplă la Camelia Răileanu. Deşi nu este adepta liniştii fiindcă poeta vrea, în general, dezbatere şi zbucium, cartea se sustrage tiptil acestei constatări şi, asemenea multor cărţi de acest gen, întăreşte o afirmaţie a psihanalistului francez Andre Green: „Suntem cu toţii nişte isterici, cu excepţia când ne scriem lucrările”.

            Într-o carte a sa, Marin Mincu se  întreabă: „Ce să gust mai întâi, cultura sau natura?” Camelia Răileanu dă un răspuns acestei dileme: „Iubirea mea / e o infantă înzorzonată / în candorile mitice / ale sufletului tău, iar tu / un straniu Velasquez / desenându-mi sub picior / treapta sinucigaşă.” Să privim „Dimineaţa cercului” şi ca o încercare reuşită de împăcare a culturii şi naturii”;