O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Beneficiind de o bibliografie selectivă consistentă (izvoare, presă, documente, instrumente de lucru,  lucrări generale, memorialistică, lucrări speciale, studii şi articole), recentul volum scris de istoricul Petre Otu, şi intitulat  „Carol al II-lea – „întâiul dintre poeţi” (Editura „Litera”, Bucureşti, 2022), este unul special în sensul că la un moment dat  trece graniţa lucrărilor istorice şi se aliniază celor de istorie literară. Încă din prefaţă autorul ţine să precizeze: „Titlul acestei lucrări ar putea să pară, la prima vedere,  surprinzător, cititorul avizat în privinţa istoriei monarhiei în România având impresia că ar fi vorba de creaţia poetică a regelui Carol al II-lea al României. Bogata istoriografie, inclusiv jurnalul său, nu confirmă talentul literar pe care l-ar fi avut. Carol al II-lea a fost un eminent filatelist, un cinefil recunoscut, dar nu un scriitor. Nu pare să fi fost, cel puţin la maturitate, un cititor foarte asiduu, dar contactul destul de strâns cu scriitorii i-a permis să aibă o privire aplicată asupra literaturii din epoca sa.  A sprijinit cultura română, o atenţie specială fiind acordată scriitorilor. Aceştia, la rândul lor, l-au omagiat, astfel că Sanda Movilă l-a numit „întâiul dintre poeţi” („Numai o mână care pune ordine / poate creia atmosfera pacinică în care / florile simţirii şi ale artei să crească / îmbelşugat: / Prin spiritul Lui de ordine, Regele / nostru este „întâiul dintre poeţi”. Sintagma reprezintă titlul acestei lucrări, ce se doreşte o analiză a contribuţiei scriitorilor români la cultul personalităţii regelui Carol al II-lea”.

Petre Otu nu şi-a propus să aducă în faţa cititorilor o nouă biografie a regelui Carol al II-lea şi, aici, e bine să dăm explicaţia autorului despre conţinutul cărţii: „Ea abordează doar o faţetă a cultului personalităţii sale, una dintre cele mai importante caracteristici ale domniei, respectiv modul cum scriitorii, cu deosebire poeţii, au contribuit la crearea şi la cultivarea sa. Problematica a mai fost analizată secvenţial în istoriografie şi în acest sens reţinem contribuţiile lui Ioan Scurtu, Petre Ţurlea,  Lucian Boia,  Adrian Cioroianu, Ion Cristoiu,  Daniel Dieaconu, Laura Rodica Himpa, Diana-Mihaela Păunoiu, Nicolae Cristea, Narcis Dorin Ion”.

Cu acest volum, Petre Otu intră în amănuntele raporturilor dintre Carol al II-lea şi scriitori, atât înainte, cât şi în timpul cât s-a aflat pe tron. Conştient că nu este critic literar, Petre Otu nu se ocupă de valoarea estetică a creaţiilor dedicate regelui. Autorul face o antologie a acestor creaţii, singurul lucru pe care l-a adăugat a fost câte o biografie minimală a fiecărui autor.

Prima parte, care se întinde pe 153 de pagini despre Carol al II-lea, se referă la copilărie, adolescenţă, prinţ de coroană, prinţ moştenitor, rege, exilul cu gând de întoarcere şi „restauraţia”. Partea a II-a, peste 300 de pagini, este consacrată activităţii lui  Carol în domeniul cultural şi al creaţiei artistice, ştiindu-se că el a avut ambiţia de a rămâne în istoria naţională drept „voievodul culturii” sau „Brâncoveanu al culturii” (Nicolae Iorga). Din cele 300 de pagini, 250 sunt atribuite antologării unor texte literare, în principal poezii dedicate lui Carol al II-lea de la naştere până la sfârşitul domniei.  Petre Otu antologhează contribuţia  unui  număr de 120 de oameni de cultură (poeţi, romancieri, dramaturgi, critici şi istorici literari, istorici, actori, pictori, sculptori, compozitori etc.) la cultul personalităţii lui Carol al II-lea. Reţinem câteva nume importante: Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Şerban Cioculescu, George Coşbuc,  Nichifor Crainic, Gala Galaction, Octavian Goga, Radu Gyr, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Vladimir Streinu,  Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu sau  Vasile Voiculescu.

Sunt prezente şi câteva nume de botoşăneni din care vom spicui câte o frază sau două.  Unul dintre ele este cel al lui Demostene Botez (născut la 2 iulie 1893 la Hulub, comuna Dângeni şi un apropiat al cercurilor de la revista „Viaţa Românească”) din care reţinem rândurile despre restauraţia de la 8 iunie 1930: „Însemnătatea ei este atât de covârşitoare încât nici îndepărtarea cu zece ani de-atunci nu dă putinţă să o cuprindem şi să o înţelegem în toată măreţia ei. În trecerea acestui timp însă ţara a străbătut prin vremi atât grele că nu a fost român să nu se fi întrebat: „Ce-am fi fost dacă ţara n-ar fi avut la cârma ei hotărârea şi înţelepciunea Regelui Carol al II-lea?”Destinul acestui neam s-a-ntors la matca lui seculară sub aceiaşi stea care i-a văzut cursul în timp. Restauraţia din 8 iunie 1930 este actul hotărâtor al unui Rege de sânge şi al unui popor”.

Un alt botoşănean prezent este Emanoil Ciomac (născut la 5 februarie 1890 la Botoşani, vine dintr-o cunoscută familie armeană, mare prieten al lui George Enescu) : „E adevărat, Spiritul ca şi Economia Politică sunt astăzi „dirijate”. Dar Cugetarea şi Arta ce consimţeau să primească un îndreptar oficial n-au împiedicat în secolul lui Pericles satira lui Aristofan, nici pe cea a lui Horaţiu, în veacul lui August. Biciuind moravurile, Moliere, ocrotit de Regele Soare, a putut crea şi pe Tartuffe şi pe Alceste.  Oare vom şti noi cei din epoca lui Carola al Doilea să-i dovedim că puterile noastre sufleteşti, slobod plăsmuitoare, au înţeles rostul adevărat al Chemării Sale?”

Ludovic Dauş (născut la 19 septembrie 1873 la Botoşani, director al Teatrului Naţional din Chişinău, subdirector general al Radiodifuziunii Române, deputat, senator) îi dedică poezia „Închinare”: „În zbor măreţ ai apărut / Pe Cerul Ţării Tale / Să-ntorci poporul Tău iubit / Pe-adevărata cale. // Prea coborâse în vâltori / De sufletu-i străin / Sub prăbuşirile de nori / Porniţi să ne dezbine. // Mânuitor întruchipat / – Lumină-n întuneric – / Din vorbă faptă ai durat / Din neguri vis ferice. // Ne eşti cârmuitor şi scut / Şi soare-n vremuri grele / Ce macină-n necunoscut / Destinele rebele.”

Antologia îl cuprinde şi pe Dimitrie Iov (născut la 9 martie 1888 în satul Uricani, comuna Flămânzi, deputat, senator, prefect de Soroca, director al Teatrului Naţional din Iaşi): “Din inimă ca lacrima curate, / Din vioiul cântec de privighetoare / Noi împletim hlamida fermecată / Pentru măreaţa zi de sărbătoare, // Când, înflorind nădejdea tuturora / S-o aduna oraşul şi tot satul / Pe umeri să-i arunce aurora / Strigând în slăvi: trăiască Împăratul!”

Ion Pillat (născut la 31 martie 1891, poet,  colaborează intens la “Gândirea”, legături cu satul Miorcani, comuna Rădăuţi Prut)  dedică poezia “Închinare”: “Visând la simetriile eterne / Şi la pecetea ritmului neşters / Cu drept cântar, poete, îi aşterne / Cuvânt de slavă senator în vers. // Când Regele, zâmbind de-a ta strădanie, / Legând destinul vremurilor în vers / Împarte darnic pacea ca o danie / Cu legea fericind un univers.”

Ion Sân-Georgiu  (născut în 1893 la Botoşani,  profesor de germană la Universitatea din Bucureşti,  condamnat la moarte în contumacie de regimul comunist): “După zece ani de domnie ai Suveranului lor, scriitorii se uită recunoscători la sprijinul şi larga recunoaştere pe care Regele-Scriitor le-a acordat. Astfel acest întâiu deceniu al domniei Majestăţii Sale capătă pentru orice Român aspectul unei mari şi strălucite epoci culturale.”

Păstorel Teodoreanu (născut la 30 iulie 1894 la Dorohoi,  mare epigramist, Premiul Academiei, Premiul Naţional pentru proză în 1937, arestat, judecat şi condamnat de regimul comunist) îi dedică poezia „1940 leat, Iunie 8”: „Prin colbăite hronici şi ctitorii străbune / Îmi port cucernic gândul sfios cu cele vechi. / Oştiri sclipind în zale încep să se adune / Şi buciumul lui Ştefan îmi sună în urechi. // S-adună, pâlcuri, pâlcuri, cu bărbi şi plete mari / Şi forfotesc în mine pe căi ce se frământă. / De la Spătari şi Hatmani şi până la stegari, / Întreg trecutul Ţării prin pana mea cuvântă: // Dea Domnul rod în ţară şi pace la hotare, / Iar Majestăţii Voastre ani mulţi, sub cer senin. // Al Majestăţii Voastre ostaş şi cărturar, / Pentru onor plec spada şi pana mea: / Amin!”

Ca o concluzie, reţinem din epilogul scris de  Petre Otu: „Desigur, cultul personalităţii lui Carol s-a „hrănit”, cel puţin din perspectiva scriitorilor, din susţinerea masivă acordată culturii în timpul domniei sale. Dar şi aici lucrurile trebuie privite nuanţat. Şi până la el, regii României sprijiniseră activitatea culturală şi ştiinţifică. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, pe Caragiale, pe Enescu etc. Ferdinand a fost ceva mai ponderat, poate şi din cauza timidităţii sale, dar Maria a fost foarte generoasă cu mulţi scriitori. Contribuţia lui Carol al II-lea a fost mai mare, dar el a distrus un sistem edificat cu migală începând cu 1866. În plus, generalizarea corupţiei şi instituirea unei camarile atotputernice au contribuit la erodarea prestigiului monarhiei”.