O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

La Editura „Humanitas” a apărut în  2018 antologia „Eminescu – publicistica literară” (selecţie, note şi prefaţă de Cătălin Cioabă şi Ioan Milică). Citită atent de Cosmin Ciotloş (vezi „Dilema veche” nr. 749 din 2018), acesta vine cu câteva puncte de vedere privind acest segment din scrierile marelui poet: 1. „uneori regulamentar şi instituţional”; 2. „alteori, cu ambiţia sintezei”; 3. „scrie cu înţelegere, faţă de alţii e mai sever, dar nicidecum nedrept”; 4. „impregnat de literatură, convoacă spontan citate sau aluzii”; 5. „face trimiteri dintre cele mai înalte şi rezumă explicit ideaţia pe care-o găseşte eficientă pentru a susţine propriile argumente”; 6. „instinctul artistic îi e sigur”; 7. „scrie necomplezent, pătrunzător şi empatic” etc.;

Mihai Eminescu despre viitorul neamului românesc: „Şi nimic mai mult decât modul în care adversarii noştri discută cu noi ne dovedeşte că ideile noastre sunt ideile ţării, că viitorul e al nostru şi că nu e departe ziua în care ţara se va curăţa de elementele stricate, ce azi se răsfaţă în ea”;

Al cui este Botoşaniul?  Reţin din ce  răspundea Gellu Dorian mulţi ani în urmă: 1. „al lui Eminescu”; 2. „al boierilor”; 3. „al evreilor”; 4. „al şantierelor anilor 80”; 5. „al meu”; 6. „al nopţilor”; 7. „al lui Iorga”; 8. „chiar al lui”; 9. „al culturii” etc.

Redau din caietul meu de însemnări, cu veşnicul regret că n-am specificat, atunci cu ani în urmă, cui aparţin aceste cuvinte despre Eminescu peregrin: 1. „el se subordonează deplin conceptului de „geografie spirituală”; 2. „nimic nu-l leagă de un loc anume, de un spaţiu configurat etnografic; 3. „la Eminescu Ipoteştiul e o abstracţie, Botoşaniul alta, ca şi Cernăuţiul”; 4. „Eminescu a scris mereu despre satul din care plecase, despre Bucovina matricială, dar nu cu ardoarea cu care au scris despre locurile lor natale Slavici sau Creangă”;5. „el nu a rămas nici în oraşul natal, nici în satul părinţilor, nici în Cernăuţi, nici la Viena”;

Gavril Istrati, în „Cronica” nr. 21 din 1984,  scrie despre unele cărţi adnotate de George Călinescu. Privind poeziile lui Eminescu, afirmă: „Am lăsat la urmă exemplarul din ediţia 1938 a poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Călinescu însuşi, pentru motivul că sublinierile şi notele de aici, numeroase, au alt caracter decât cele de pe cărţile menţionate mai sus: sunt făcute de pe poziţia editorului preocupat să găsească soluţia cea mai potrivită pentru restabilirea textului eminescian, în vederea unei eventuale noi ediţii. Aceasta avea să apară în 1943, dară fără modificările pe care se pare că G. Călinescu  le pregătea prin notele de pe exemplarul  pe care îl am în faţă. Nu cred că e vorba de renunţarea la sugestiile respective: mai degrabă trebuie să ne gândim la împrejurările speciale în care a apărut ediţia a doua, când editorul n-a avut răgazul să facă revizuirile la care se gândise”;

Narcis Zărnescu, în „Ziarul Lumina” din 31 august 2018, reţine câteva puncte de vedere ale lui Constantin Rădulescu-Motru faţă de Eminescu: 1. „Un exemplu pentru viitoarea cultură românească, iată ce înseamnă pentru noi Eminescu”; 2. „Din ce s-a inspirat Eminescu? Din întreaga cultură omenească a timpului său. Şi cu toate acestea, el a rămas poetul nostru naţional, fiindcă peste tot locul la dânsul constatăm cum se armonizează de bine trupul românesc la gândirea universală”; 3. „Căci nu dând veşmânt românesc unui gând de nimic ajunge cineva să facă operă naţională. Operă adevărat naţională face numai acela care îmbracă în veşmânt românesc gânduri de valoare etern omenească, aşa precum a făcut Eminescu”; Pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vremii şi care are caractere citeţe pentru orişicine; pecetea altora a durat cât a durat şi viaţa lor trupească. Nemuritor în înţelesul permis al cuvântului este numai Eminescu”; 4. Mihai Eminescu este dintre toţi scriitorii noştri acela care a reuşit să exprime cel mai bogat fond de gândire şi de noţiuni idealiste în cea mai curată limbă românească. Când cuvântul limbii sale materne era insuficient pregătit ca să îmbrace fondul unei gândiri înalte , el n-a sacrificat fondul”;

George Călinescu despre Eminescu: „Însuşirea lui Eminescu este de a fi un mare erotic, de a ridica modul obişnuit de turbare sexuală la o putere aproape neatinsă de vreun alt poet. Lucrul acesta va zgudui întotdeauna şi va fi în bună parte cauza farmecului eminescian. […] însă la Eminescu uimeşte adânca gravitate erotică, religia sexuală. Aşa iubeşte poporul, o singură dată în vremea înfloririi vieţii bărbăteşti”;

Simion Mehedinţi, în „Creştinismul românesc”,  despre Eminescu: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învăţăturile lui mai pot afla urmaşii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…Se nenoroceşte pe sine şi va nenoroci şi pe alţii, făcând să crească ruina ţării, în loc de a o scădea!”;

Ioan Ţicalo definind geniul în cartea Elenei Condrei, „Trei destine astrale: Eminescu, Creangă, Veronica” (Editura „Geea”, Botoşani, 2018): „Nu spun nimic nou, ci doar repet că geniul, după o mărturisire eminesciană, e posesorul unei „hale” de tip labirintic, ai cărei „muri” sunt acoperiţi cu nenumărate oglinzi, acestea având un rol bine determinat, acela de armonizare a ideilor. El e precum magul din „Egipetul” în a cărui oglinzi de aur are loc o fericită întrepătrundere spaţio-temporală”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News