O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
Istoricul PETRE OTU s-a născut pe 19 iunie 1950 în Hăneşti (Botoşani). Clasele primare şi cele gimnaziale le-a urmat la şcoala din satul natal. Cu trei zile în urmă a trecut prin Hăneşti şi mi-a adus ultimele două cărţi ale sale. Una dintre ele este „Carol al II-lea” cu subtitlul „Întâiul dintre poeţi” ( Editura „Litera”, Bucureşti, 2022). Interesantă, cel puţin pentru mine, este partea a doua (p. 235 – 488) din următoarele motive: 1. o vastă antologie care vizează contribuţia oamenilor de cultură (poeţi, romancieri, dramaturgi, critici şi istorici literari, actori, pictori, sculptori, compozitori etc.) la cultul personalităţii lui Carol al II-lea; 2. poate că acest volum, cu evidente perspective literare, va face ca Petre Otu să ocupe un loc în „Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni”. Voi scrie despre acest volum într-un viitor apropiat. De pe coperta a II-a cărţii redau elementele biobibliografice ale autorului: „Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi al Academiei Militare, este doctor în istorie, cercetător ştiinţific gradul I şi, până în iunie 2020, director adjunct la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi de Istorie Militară, preşedinte al Comisiei Române de Istorie Militară, membru al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară, şi profesor la Universitatea din Ploieşti. Este membru în colegiile ştiinţifice ale mai multor reviste de istorie. Specialist în problematica evoluţiei fenomenului militar românesc integrat dezvoltării social-economice, politice şi culturale româneşti şi contextului internaţional al secolelor XIX şi XX, dar şi în domeniul geopoliticii, securităţii naţionale şi internaţionale, al istoriei moderne şi contemporane a României, Petre Otu este autor unic a 17 lucrări şi a trei în colaborare, coautor şi autor a zeci de lucrări, coautor cu studii/capitole în peste 100 de lucrări publicate în ţară şi străinătate. A prezentat comunicări la 76 de manifestări ştiinţifice în străinătate. A prezentat comunicări la 76 de manifestări ştiinţifice în străinătate. A primit premiul Academiei Române „Nicolae Bălcescu” (2005) pentru lucrarea „Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda”; premiile Fundaţiei Magazin Istoric „Gheorghe I. Brătianu” (1999) pentru lucrarea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad”; „Radu R. Rosetti (2006) pentru „Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda”; „Radu R. Rosetti” (2007) pentru lucrarea „Îmbrăţişarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941”; „G. M. Cantacuzino” (2013) pentru lucrarea „Cercul Militar Naţional”. De asemenea, este editor de izvoare şi de lucrări fundamentale. Din cărţile publicate la Editura „Litera” reţinem: „România în Primul Război Mondial. Criza Balcanică (1912 – 1913); „România în Primul Război Mondial. Neutralitatea” (1914 – 1916); „„România în Primul Război Mondial. Beligeranţa (1916 – 1918); „România în Primul Război Mondial. Marea Unire”(1918); „România în Primul Război Mondial”; „100 de bătălii din istoria românilor” (coordonator şi autor).
Pentru a puncta importanţa pentru istoria literară a acestui volum, merită reţinute următoarele rânduri (p. 238): „Carol al II-lea a făcut obiectul admiraţiei scriitorilor încă de la naşterea sa, el fiind perceput ca un continuator al monarhiei în România. Cu toate gesturile sale, care uneori nu concordau cu înalta sa poziţie, mulţi scriitori au nutrit speranţa îndreptării lucrurilor, mai ales că vlăstarul regal avea şi multe calităţi. Dacă, până la accederea la tron, omagiile au fost decente, lucrurile s-au schimbat după aceea. Treptat, cultul personalităţii sale a devenit din ce în ce mai extins, lucru vizibil şi în creaţiile literare. Cultul personalităţii lui Carol al II-lea a cunoscut apogeul în anii 1939 – 1940, iar scriitorii au fost vârful de lance al omagierii suveranului, într-o manieră şi o amploare necunoscută până atunci. Dintr-un punct de vedere, chiar şi Nicolae Ceauşescu ar fi gelos pe explozia de laude aduse de cei mai mari scriitori români la adresa lui Carol al II-lea. Situaţia este, fără îndoială, bizară, întrucât lumea se găsea de la 1 septembrie 1939 în plin război.”