O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 3 din 21 ianuarie 2022.  Pentru botoşăneni e de remarcat  interviul pe care Gellu Dorian i-l ia poetei Marta Petreu, laureată a Premiului „Mihai Eminescu”, 2022. La întrebarea „Ce reprezintă Eminescu pentru tine?”, Marta Petreu răspunde: „Nu am scris despre poezia lui decât câteva rânduri – despre cum îi ies lui, ca geniu, versurile gingaşe, ştiut fiind faptul că numai autorilor foarte mari le ies, literar vorbind, şi gingăşiile, celorlalţi, le ies dulcegării, kitsch-uri. Pentru mine, cea mai bună carte despre poezia lui Eminescu este aceea a lui I. Negoiţescu, scrisă la o înălţime spirituală pe măsura poetului însuşi. Dar am cercetat atitudinea lui Eminescu faţă de evrei, şi-am scris despre această problemă un studiu sobru, în „De la Junimea la Noica”. Eu am ajuns la următoarea concluzie: concepţia lui Eminescu s-a modificat în timp, a evoluat pe măsură ce el, ca om, s-a maturizat intelectual şi moral. El nu a fost niciodată antisemit (antisemitismul presupune o atitudine iraţională faţă de evrei, pe care nu îi acceptă în nici un fel de condiţii), ci, iniţial, după moda timpului şi locului, a fost un antiisraelit motivat naţional şi economic, cu obiecţii la adresa evreilor, dar şi cu o soluţie pentru acceptarea lor în România.  El nu le-a obiectat evreilor nici religia, nici „rasa”, ci numai faptul că se ocupă de comerţ (care, pentru el, nu era o muncă!) şi faptul că nu vorbesc româneşte. Pe parcurs, Eminescu a ajuns la o acceptare calmă a populaţiei evreieşti din România şi a populaţiei evreieşti care intra, din cauza persecuţiilor din Rusia, în România. În final, de pe poziţii asimiliste, a fost de părere că evreii trebuie să primească cetăţenie, cu condiţia ca ei să vorbească româneşte. Într-o Românie care le interzicea evreilor să aibă proprietăţi agricole, Eminescu a propus ca ei să fie împământeniţi şi „agricolizaţi” în Dobrogea (zonă abia intrată în componenţa statului român, compensaţie pentru Basarabia). Asta, aparent, sună rău… sugerează că ar fi vrut să îi pună într-un fel de ghetou. Dar nu: căci el însuşi a vrut să fugă cu Mite Kremnitz în Dobrogea, ceea ce înseamnă că Dobrogea nu însemna pentru el o pedeapsă, ci un loc de refugiu şi de salvare. Cam asta este evoluţia opiniilor lui despre problema evreiască din România: în final, Eminescu a propus soluţia asimilistă, împăcat şi cu ideea de cetăţenie pentru ei, şi cu dreptul lor de a avea pământ agricol, dar le cerea să vorbească româneşte. Aşa că, antisemiţii care şi-au căutat în Eminescu un strămoş de autoritate au făcut, în realitate, un abuz enorm asupra lui. Ca să îţi dai seama de adevăratele lui opinii despre „problema evreiască”, trebuie să îl citeşti pe Eminescu cronologic, urmărind evoluţia în timp a ideilor lui    (şi, important, trebuie să-i urmăreşti ideile, iar nu expresivitatea literară, mai ales la începuturile lui necenzurată, deci violentă, cum violentă a fost tot timpul la adresa „roşiilor”, adică a liberalilor). Istoricul Carol Iancu, profesor la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, a ajuns, despre acest subiect, la aceeaşi concluzie ca mine”.

Alex  Ştefănescu semnează comentariul intitulat „Personalităţi ale lumii medicale despre Eminescu” cu referire la volumul Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” (ediţia a II-a, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefaţă la ediţia a II-a de Irinel Popescu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Arte, Bucureşti, 2021). Alex Ştefănescu îşi concepe comentariul pornind de la întrebarea „dacă merită să-l evaluăm pe un poet din punct de vedere fiziologic”. Şi tot Alex Ştefănescu adaugă: „Răspunsul este da. Nu pe oricare poet, dar pe Eminescu, da. Ne interesează tot ce este legat într-un fel sau altul de existenţa lui”. Şi asta fiindcă există nevoia „de a avea în minte tot ce a contribuit direct sau indirect la constituirea unei opere geniale”. Apoi comentariul continuă cu o „înţepătură” la adresa lui Eugen Simion, autorul „cuvântului înainte”: „Eugen Simion adoptă, în prefaţă, o retorică de conducător al dezbaterii, ceea ce însă nu este în realitate. În tinereţe, academicianul de azi a scris pe larg despre proza lui Eminescu, însă neconcludent, într-un stil didactic, iar pe parcursul întregii lui cariere nu a analizat niciodată un poem eminescian cu atenţie, cu arta de a evidenţia genialitatea în text  – în loc de-a o proclama  exterior , meditativ-aforistic. Drept urmare, nu se află în situaţia de a oferi o viziune unificatoare, estetică şi existenţială, asupra poetului.”

O altă „înţepătură”  este cea care se referă la titlul lucrării în discuţie, despre care Alex Ştefănescu spune: „Titlul culegerii conţine o formulare stângace, din cauza căreia se poate crede că eminescologii suferă de maladii imaginare”.  Distinsul critic îşi continuă comentariul făcând o armonizare a crezului său întărit în alte surse de Ion Nica şi Ovidiu Vuia, acela că Eminescu n-a avut sifilis, cum o spun Călinescu şi admiratorii săi fanatici,  cu acela al colectivului de autori, toţi medici, format din Irinel Popescu, Victor Voicu, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş, Octavian Buda şi alţii. Concluzia mare este că Eminescu n-a avut sifilis ci  maladie bipolară, despre care Irinel Popescu adaugă: „Maladia bipolară are o componentă genetică, dar debutul şi evoluţia bolii sunt puternic influenţate de modul de viaţă al pacientului, de stresul la care poate fi supus în anumite momente, de îngrijirile medicale pe care le primeşte şi de comportamentul societăţii în care trăieşte faţă de el.” Alex Ştefănescu reţine şi un punct de vedere al doctorului Octavian Buda: „Marele nostru Eminescu nu a fost decât un hipersensibil, la care toate bucuriile, întristările, decepţiile au avut un ecou  dintre cele mai puternice”; „iar sfârşitul letal nu a fost datorit decât slăbirii organismului în urma afecţiunii streptococice (brâncă)  ce a succedat loviturii cu piatra în regiunea parietală. Ultimul act al dramei, şi subliniez acest fapt care nu a fost pus în evidenţă încă, sincopa terminală la care nu se aşteptau nici medicii, deoarece trecuse atâtea zile de la traumatism şi brânca se stinsese, acest act terminal al unei vieţi zbuciumate a fost din cauza slăbirii inimii. Miocardita şi aortita specifică găsită la necropsie explică hotărâtor că sfârşitul marelui nostru Eminescu, prin sincopă, a fost pricinuit de această deficienţă cardiacă. Se poate conchide că rănirea cu piatra şi erizipelul au fost cauze ocazionale”.

Revista conţine şi câteva precizări ale Uniunii Scriitorilor din România cu privire la cele două premii care se acordă la Botoşani: 1. Premiul „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, în colaborare cu Primăria şi Consiliul Local Botoşani şi cu Fundaţia Culturală „Hyperion – CB” Botoşani, sunt recunoscute şi girate de Uniunea Scriitorilor din România; 2. În ceea ce priveşte Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum,  nu este decernat de Uniunea Scriitorilor din România sau de un juriu desemnat de aceasta: „Uniunea Scriitorilor nu este implicată în niciuna din fazele desemnării şi nominalizării candidaţilor la acest premiu şi nici în apariţiile publice legate de acest premiu”.

Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum intră în organizarea Centrului Naţional „Mihai Eminescu” din Ipoteşti şi Muzeului Literaturii Române din Iaşi.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News