Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

Publicitate

Valentin Coşereanu, în „Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017, despre Aglaia, sora lui Mihai Eminescu: „ Indiferent pe unde călătorea, Aglaia găsea prilejul să cânte chiar în casele oraşelor mari din imperiu. Ea va dovedi bogate cunoştinţe muzicale în contact cu muzicienii bucovineni consacraţi, precum Tudor Flondor, căci citea curent partituri muzicale clasice ori moderne, atât la instrument cât şi vocal.  A fost prietenă cu Ciprian Porumbescu şi, la îndemnul ei, pe libretul „Somnoroase păsărele”, Tudor Flondor a compus „Serenadă pentru bariton”, solo cu cor, cântată în primă audiţie la o serată muzicală din iunie 1884. În discuţiile de la Viena cu Mihai, Aglaia i-a mărturisit dragostea sa pentru literatură, teatru şi muzică, iar el era preocupat să-i găsească surorii lui diverse cărţi şi partituri. Aglaia s-a căsătorit dintr-o dragoste furtunoasă cu Ion Drogli, un bărbat chipeş, care a ajuns în scurt timp inspector şcolar, stabilindu-se în imperiu prin cumpărarea unei case chiar lângă universitatea din Cernăuţi. (…) După moartea lui Drogli, Aglaia se recăsătoreşte cu un ofiţer austriac şi voiajează mult în imperiul austro-ungar”;

Theodor Codreanu, în “Contemporanul-ideea europeană” nr. 12 din 2017, despre Mihai Eminescu: „În 1874, Eminescu este trimis la Berlin de către Titu Maiorescu, ajutat fiind de o bursă a „Junimii” cu scopul precis de a-şi da doctoratul în vederea unei cariere universitare la Iaşi.  A întreţinut, în acel an, o grăitoare corespondenţă cu mentorul junimist. Spre deosebire de acesta, poetul n-avea orgoliul realizării personale (manifestat în anii gimnaziului de la Academia Tereziană vieneză şi consemnat în „Însemnări zilnice”), spre a dobândi o diplomă care să-l aranjeze în societate şi „să-l pună bine cu lumea”. Geniul maiorescian era al individului pragmatic, care e supus, cu precădere, „voinţei de a trăi”, în termenii lui Schopenhauer, geniul lui Eminescu era arheic, întrupând „inconştientul colectiv, arhetipul” în termenii lui Jung şi ai lui Mircea Eliade. Rezultă asta şi dintr-o scrisoare trimisă de poetul doctorand lui Maiorescu, la 5 februarie 1874, din Charlottenburg: „Cred că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară (teritoriu). Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect , el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii, aşa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic”. Eminescu adăuga imediat, ca justificare irefutabilă a atitudinii sale: „Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu şi cu mine însumi, care deocamdată nu mă mulţumeşte, nu”;

Publicitate

Alexandru Oraviţan, în „Orizont” nr. 12 din 2017, scrie despre cartea „Copac în cetate” a Simonei-Grazia Dima. Reţin un pasaj cu referire la Eminescu: „Paginile despre Eminescu sunt demne de menţionat pentru că propun un portret al Poetului realizat din perspectiva unei sensibilităţi poetice cizelate. Este reliefată cu prisosinţă „polifonia personalităţii eminesciene”, capabilă de a face poetul cunoscut unui public cât mai larg şi răspândit la nivel mondial. Notabil sub acest aspect este eseul dedicat decodificării prozei eminesciene prin intermediul filosofiilor indiene, tributar cercetărilor realizate de Amita Bhose”;

Valentin Coşereanu, în „Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017, despre Harieta, sora lui Eminescu: „O dovadă că Europa le era familiară tuturor fraţilor şi surorilor poetului, dar şi părinţilor, este aceea în legătură cu Harieta, sora care a rămas oloagă la şase ani, purtând sechelele poliomielitei. Harieta a plecat la Berlin pentru consultaţii, pe care, desigur, fratele ei, doctorul Şerban, i le înlesnea.  Cu siguranţă acest lucru s-a repetat, deoarece a trebuit să-şi confecţioneze acolo un sistem de scripeţi cu ajutorul căruia se mişca destul de greu. Era, totuşi, un progres pentru această femeie, despre care Eminescu spune într-o scrisoare că avea o memorie ca a lui Napoleon I şi, în ciuda faptului că nu urmase nicio şcoală din cauza handicapului amintit, a învăţat singură alfabetul, avea lecturi pe care Eminescu însuşi le aprecia şi scria versuri onorabile – nu geniale, ca fratele ei. Moare la 34 de ani, nu înainte de a-l fi întreţinut şi îngrijit pe Eminescu, la Botoşani, unde Harieta avea case în proprietatea sa”;

Alexandru Ruja, în „Orizont” nr. 12 din 2017, scrie despre  Eminescu şi Slavici: „Despărţirea de Eminescu a fost un moment dramatic pentru Slavici, fiindcă prietenia lor a fost una sinceră şi, de aceea, durabilă. De la momentul împrietenirii la Viena (1869), până la sfârşitul tragic al poetului s-a întins un arc de timp de două decenii în care s-a derulat una dintre cele mai trainice şi mai frumoase prietenii dintre doi scriitori. Şi din această cauză, dar şi pentru a răspunde unor insinuante răutăţi la adresa lui Eminescu, care falsificau momente din viaţa sa, a scris Slavici, peste ani, amintirile sale despre Eminescu. Sunt pagini importante pentru o corectă reaşezare în limitele adevărului a vieţii lui Eminescu. Şi, mai ales, pentru activitatea sa de ziarist. Pentru că – scrie Slavici în „Amintiri” -, la „Timpul” Eminescu critica „relele apucături ale multora dintre contimporanii săi, care se minţeau, se amăgeau, se înşelau, se nedreptăţeau, se asupreau, se despuiau, se calomniau şi se chinuiau în fel de fel de chipuri unii pe alţii. El îşi găsea mângâierea în trecutul plin de fapte frumoase şi în viitorul neamului românesc, pe care îl vedea plin de lumină”. Când a venit la „Timpul”  – la chemarea şi cu ajutorul lui Slavici – Eminescu avea deja experienţă jurnalistică („Sunt totdeauna şi pretutindeni puţini ziarişti cu pregătirea pe care o avea dânsul când a început să lucreze la „Timpul”). Puţini au reuşit, asemenea lui Slavici, să condenseze în cuvinte puţine, dar profunde ca sens, importanţa activităţii şi operei lui Eminescu: „E scurtă, dar de tot adâncă brazda pe care a tras-o el în viaţa neamului românesc”(„Eminescu ziaristul”);

Publicitate

Episcopul-vicar Timotei Prahoveanul, în Ziarul Lumina” din 18 ianuarie 2018, despre Eminescu drept cinstitor al Bisericii: 1. “poetul Mihai Eminescu a crescut într-o familie cu 11 copii, fiind al şaptelea dintre ei, şi provenea pe linie maternală dintr-o familie care a dat Bisericii şase monahi – patru monahii şi  doi  călugări -, iar tatăl său era fiul unui cântăreţ bisericesc din localitatea suceveană Călineşti”; 2. “a avut coleg de şcoală, şi bun prieten, pe academicianul de mai târziu, Teodor V. Ştefaneli, cel mai bun elev la religie, din clasa lui”: 3. “copilul care iubea codrii, creaţia şi înţelepciunea, zăbovea adesea în obştea Mănăstirii Agafton, aflată nu prea departe de târgul Botoşanilor, acolo unde trei dintre mătuşile lui erau monahii, Frevonia, Olimpiada şi Sofia”; 4. “Eminescu a participat la înmormântarea călugărilor, văzând astfel cum erau îngropaţi aceştia, fără sicriu, fără flamuri. De aceea, poate şi-a dorit, după cum mărturisea într-una din poezii, să fie aşezat sub flamuri de tei, să nu aibă sicriu bogat, ci să-i fie împletit un pat din tinere ramuri”; 5. “de asemenea, a avut doi unchi călugări: arhimandritul Iachint care a fost  pentru scurt timp stareţul Mănăstirii Coşula din ţinutul Botoşanilor şi apoi administrator la Seminarul Socola din Iaşi, iar celălalt, monahul Calinic, pentru o vreme călugăr la Mănăstirea Neamţ, şi mai apoi la Mănăstirea Secu”; 6. “atunci când Titu Maiorescu a donat Academiei Române cele peste nouă mii de pagini de manuscris pe care Eminescu le-a lăsat ca nepieritoare operă, s-au descoperit foarte multe cuvinte din Părinţii Bisericii sau cuvinte scripturistice”; 7. “la Mănăstirea Putna, împreună cu alţi cunoscuţi, oameni ai culturii româneşti din perioada respective, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu şi alţii, au organizat o frumoasă sărbătoare închinată marelui domn al Moldovei, Ştefan, pe atunci încă necanonizat, dar considerat sfânt de către oameni pentru faptele lui cele mari”;

299. Valentin Coşereanu, în „Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017, despre Matei, fratele lui Eminescu: „Singurul care – între toţi fraţii – a avut o viaţă mai lungă a fost Matei. A trăit 73 de ani. A fost şi el un om cu un destin aparte şi care nu a dezminţit cariera europeană a celorlalţi fraţi, aşa încât studiază la Institutul Politehnic din Praga, dar se înrolează în armata română cu rangul de căpitan. Este un caracter dificil, un ofiţer foarte sever, dar un om drept. Erou al Războiului de Independenţă, a luat atitudine atunci când vreun militar nedreptăţea pe cineva, indiferent dacă acesta era soldat sau din corpul ofiţeresc. A făcut o documentaţie riguroasă asupra vieţii lui Alexandru Macedon, dar a rămas la acest stadiu. Ceea ce nu a reuşit Matei în domeniu, va reuşi peste timp, fiul acestuia, Gheorghe, care a scris o carte despre Napoleon Bonaparte, foarte lăudată de critica de specialitate şi pentru care un descendent al Împăratului îl felicită printr-o scrisoare”;

Publicitate

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News