Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG EMINESCOLOGIC

Publicitate

Cristian Livescu în „Întâiul Eminescu” Editura „Crigarux”, Piatra Neamţ, 1999.  Primul care abordează poeziile publicate în „Familia” în întregul lor (1866 – 1869) este Cristian Livescu. El le aşează într-un sistem de gândire poetică în volumul amintit. Poeziile publicate în „Familia” sunt: „O călărire în zori”, „Misterele nopţii”, „Lida”, „Ondina”,  „De-aş avea”,  „Frumoasă-i”, „Din străinătate”,  „La Bucovina”, „”Speranţa”, „Spre suvenire – fratelui Gregorie Dragoş” şi „Horia”. Cristian Livescu găseşte „două straturi fundamentale ale discursului poetic eminescian din perioada „Familia”. Primul strat este cel vizibil dat de: 1. poeziile publicate în „Familia”; 2. un discurs social, deschis, menit să fie public; 3. la început cu nuanţe ocazionale şi post-paşoptiste, mai  apoi sub semnul desăvârşirii unor teme tradiţional – romantice; 4. poezia are o faţă deschisă publicului (publicate în „Familia”). Al doilea strat este cel ascuns prin faptul că: 1. poeziile sunt ţinute în manuscris; 2. discursul poetic este ascuns, îndrăzneţ, vizionar; 3. apar modificări ce dau o stare de enigmă la nivelul semnificării pe care o dezvoltă cu multă discreţie; 4. are o faţă ascunsă publicului (în manuscris).

În 1883, Titu Maiorescu realizează primul volum de „Poezii” semnat Mihail Eminescu (nu Mihai) în care sunt omise creaţiile debutului din „Familia” lui Iosif Vulcan. Maiorescu le cunoştea dar le găseşte inferioare celor publicate în „Convorbiri literare” începând cu „Venere şi Madonă”. În ceea ce priveşte modul de a crea  al lui Eminescu,  primul care o face este tot Cristian Livescu.  El vede la poetul nostru naţional  o voluntară dedublare de sine.  Poeziile, spune  C. Livescu, au, în general, două forme: a) una destinată publicului prin publicare; b) una fondului latent al operei lăsate în manuscris.  Eminescu scria versiuni paralele: „Poetul îşi concepea creaţia în două regimuri de valori imaginare şi, implicit, două practici de discurs.” În concluzie, perioada „Familia” a fost una a „autocenzurării de sine” obligându-l să fie „adeptul unor construcţii secrete”.

Publicitate

Valentin Coşereanu, în „Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017,  scrie despre europenismul eminoviceştilor. Despre Ilie, alt frate al lui Eminescu,  spune: „… mai aproape de Eminescu şi ca vârstă şi ca preocupări, va fi tovarăşul de joacă al poetului în copilăria ipoteşteană. Era blond şi cu ochii albaştri, un bun desenator încă de mic şi un copil foarte milos. De aceea, probabil, s-a înscris la şcoala de medicină militară a doctorului Carol Davilla, de la Bucureşti, unde va muri de tifos, la 17 ani, molipsindu-se de la bolnavii pe care-i îngrijea”;

Theodor Codreanu, în “Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2017, despre romantismul eminescian: 1. “Primul nostru simbolist autentic, Ştefan Petică, reconfirmat de criticul Nicolae Davidescu”; 2. “Ştefan Petică a sesizat că veritabilul simbolism românesc s-a născut odată cu Eminescu”; 3. “Sintagma lirică modernă este enunţată întâia oară în cultura noastră, de Eminescu, în “Icoană şi privaz”: “Natura-alăturată cu acel desemn prea şters / Din lirica modernă – e mult, mult mai presus”; 4. “Toţi istoricii şi criticii literari au lăudat studiul lui Maiorescu din 1889, dar, paradoxal, au pierdut imaginea modernităţii poetului şi gânditorului sub impulsul prejudecăţilor legate de tipologia curentelor literare. Asta fiindcă modern a fost considerat  simbolismul francez, în epocă, or, Eminescu, de formaţie germană, avea reticenţe faţă de superficialitatea spiritului francez (ceea ce şi explică respingerea experimentului cvasi-simbolist al lui Alexandru Macedonski), deşi, în profunzimele sale, etala afinităţi cu Charles Baudelaire, cu Arthus Rimbaud sau Stephane Mallarme, cum vor dovedi criticii mai noi. Aceştia au demonstrate că avangarda culturii modern a vremii nu se manifesta la Paris, ci la Berlin, adică tocmai în mediile în care şi-a făcut studiile Eminescu”; 5. “ Cu alte cuvinte, Eminescu nu aderă nici la “clasicismul” cultivat de Junimea sau la cel francez, apus, nici la tradiţia antică, tot clasică, ci la romantism, pe care îl asimilează modernului”: 6. “Eminescu socoate că romantismul este mai modern decât proaspătul simbolism francez”; 7. “Eminescu nu se înşela deloc, geniul său mergând şi de astă data la ţintă. Fiindcă el a înţeles, cu mult înaintea modernilor din următoarele două secole, că romantismul este calea regală a poeziei din toate timpurile”; 8. “Eminescu dă romantismului turnura antimodernă, care va fi conceptualizată abia spre sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea”;

Publicitate

Valentin Coşereanu, în „Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017, despre Aglaia, sora lui Eminescu: „Aglaia a fost o femeie dărâmător de frumoasă şi îşi purta cu mândrie frumuseţea. Clasele făcute la pensionul doamnei Zielinsky ne-o arată ca pe o elevă strălucitoare, calificându-se pe primul loc în clasa ei, având înclinaţii spre limbile franceză şi germană.  A făcut şi ea Conservatorul şi a studiat artele dramatice la Suceava, concertând cu succes la pian, atât în ţară cât şi la Cernăuţi, unde era faimoasă pentru fineţea interpretării.  La sfârşitul lui iunie 1870 cere paşaport pentru a călători în Europa, ajungând la Viena şi Praga, întâlnindu-se cu Mihai, student al Universităţii imperiale. Acolo s-au fotografiat: mama bust, apoi Aglaia în picioare, îmbrăcată în costum popular. Aici au cunoscut şi câţiva colegi bucovineni de-ai poetului, printre care şi pe Vasile Muraru, care le-a invitat în vara aceluiaşi an la Cernăuţi, unde au avut prilejul să-l cunoască pe viitorul ei soţ, Ion Drogli, cunoscut şi el în cercurile intelectuale din ţară, dar şi din Cernăuţi. Atunci Mihai şi-a condus mama şi sora prin strălucitorul oraş imperial, deşi atât Raluca cât şi Aglaia se descurcau destul de bine cu limba germană, mijloc absolut necesar pentru voiajul prin Cehia, Austria şi Ungaria, pe care-l făcuseră deja”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate