O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG BOTOŞĂNEAN (Mihai Eminescu, George Enescu, Ilie Avârvări, Ion Pillat, Dumitru Lavric, Gheorghe Median, Octav Onicescu)

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 226),  citând dintr-o scrisoare din 1928 a lui Traian Ichim către C. T. Kirileanu, vizându-l pe Ion Creangă: „O persoană care trăieşte astăzi, îmi povesteşte printre altele că Creangă era foarte violent, că chiar îşi bătea femeia şi trăia rău cu ea, fiind om ursuz. Părerea mea este că femeia l-a părăsit şi din cauză că Creangă începuse a avea de multe ori accese de epilepsie, dar ea nu a declarat acest motiv. (…) Iar Arhiva Statului până mai acum doi ani, avea un lucrător suplimentar, unul moşul Anghel, om de vreo 70 de ani, cu mintea foarte limpede şi glumeţ grozav, mai ales la un pahar de vin, îmi povestea multe lucruri despre Ionică Creangă, despre Bădia Mihai Eminescu, căci el de multe ori petreceau dânşii nopţi şi zile întregi şi făceau multe ghiduşii, mai ales după ce mâncau tustrei câte o oală de sarmale, mai ales Ionică Creangă era tare hămesit de foame şi mult mânca ca un clămpău cu mare poftă şi cum stăteau ei la o masă în grădina hanului lui Alistar din Tătăraşi şi Creangă asuda grozav în timp ce mânca, apoi îşi dădea drumul la curea şi cu poala cămeşii îşi făcea vânt, iar Eminescu făcea mare haz de scena asta. Spunea Creangă că nici Adam nu se putea răcori aşa de bine (…). Prin Galata încă petreceau ei, pe la Moara de vânt spre Ciric, tot pe la margine de oraş prin grădini. D-l N. A. Bogdan, care a stat în gazdă cu Ionică Creangă pe la 1865 în gherghirul din M-rea Golia, unde stau eu acum cu arhivele, îmi spune că tare era mujic, nervos şi răutăcios până la răzbunare, din care cauză femeia să-l fi lăsat apoi”;

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 336), reţine dintr-o scrisoare a lui Octav Onicescu privitor la George Enescu: „Am fost aseară la concertul lui Enescu. Am ieşit ameţit, dar şi cu admiraţie pentru muzicantul acela aşa maestru. Concertul de aseară a fost un eveniment pentru mine în ultimul timp. De altfel nu mi-am închipuit că-s capabili bucureştenii de atâta entuziasm şi nu ştiam că are şi el adoraţi pe care îi putem adora fiecare în parte”;

Monografistul Ilie D. Avârvări îmi trimite recentul său studiu „Borolea şi vechi familii ale satului” (Editura „Ştef”, Iaşi, 2017), scris împreună cu soţia sa, Ema Avârvări. Autor a încă cinci studii şi monografii, acesta se adaugă celorlalte două despre satul său natal, „Borolea – sat vechi de răzeşi. Studiu monografic” (Editura „Agata”, Botoşani, 2007) şi „Borolea 1432 – 2007. Documente, acte şi alte înscrisuri (traduceri şi rezumate)” (Editura „Agata”, Botoşani, 2010).  Studiul are prefaţa scrisă de  prof. univ. dr. Petru Zugun de la Universitatea din Iaşi din care reţinem: „Ca filolog şi lingvist, m-au interesat cu precădere textele – înscrisuri, testamente, scrisori, acte notariale şi date onomastice din listele bazate pe astfel de date.  M-au interesat, de asemenea, crezul de credinţă al autorilor, din care reţinem concluzia următoare: credem şi rămânem la părerea că hotărâtoare pentru săteni, pentru tineret şi copii, în special, sunt NORMELE MORALE (sublinierea autorilor) ale omului bine crescut şi bine educat, norme ce duc mai departe civilizaţia strămoşească”.  Studiul este recomandat şi de prof. Mihai Belecciu (vezi p. 306), care ţine să precizeze: Cartea face o radiografie a satului românesc, în tot ce are el mai caracteristic, aducându-ne totodată parfumul cronicăresc al vremurilor de altădată. Autorul a stăruit în prezentarea tradiţiilor locale care însoţesc omul la naştere şi până la moarte: aşa sunt cele legate de botez, nuntă, cuminecătură sau cele în legătură cu toate sărbătorile de peste an şi terminând cu cele de înmormântare”.

Carmen Brăgaru, în „România literară” nr. 35-36 din 2017, publică studiul „Ion Pillat în Primul Război Mondial”. Reţinem: „Fidel crezului din copilărie, acela de a lupta pentru ţara sa şi pentru redobândirea Transilvaniei, junele absolvent de liceu nu concepuse cu cinci ani în urmă, în vara anului 1909, să îşi continue studiile înainte de a presta serviciul militar, tradiţional în familia Brătienilor, acela al artileriei de câmp, înrolându-se „în corp, ca voluntar” la data de 22 octombrie 1909. În decurs de un an, până în octombrie 1910, când se reîntorsese la Paris ca student, Ion Pillat evoluase, în şcoala de artilerie, de la simplu soldat la brigadier (25 februarie 1910). De asemenea, încă din 1908, liceanul urmărise cu patimă evoluţia situaţiei balcanice, regretând nu odată că nu este major pentru a se înrola, iar student fiind, în 1912, convins fiind de iminenţa unui război româno – bulgar, îşi comandase haine militare la Paris, după modelul nou, pus la dispoziţie de maiorul Şuţu, declarând într-un rând că a devenit „de un patriotism nebun şi bulgarofob la moarte”. Când armata română primise ordinul de intrare pe teritoriul bulgăresc, la 10 iulie 1913, vlăstarul Brătienilor tocmai îşi susţinea licenţa în Istorie şi Geografie la Sorbona şi, în ciuda revenirii grabnice în ţară pentru implicare în luptă efectivă, rapidul armistiţiu de la 22 iulie mai temperase din avântul tineresc şi patriotic al sublocotenentului Ion Pillat, decorat cu Medalia „Avântul Ţării”, conferită, de altfel, tuturor militarilor şi civililor participanţi la Campania din 1913”;

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 340), despre Gheorghe Median şi cartea sa  cu epistolarul lui Octav Onicescu: „ Aceste scrisori se află acum între coperţile unei cărţi printr-o fericită întâmplare neîntâmplătoare care a adus sub privirile muzeografului Gheorghe Median textele olografe. Răbdător, tenace, competent, le-a descifrat scrisul ordonat dar devenit aproape ilizibil din cauza ravagiilor timpului, le-a relaţionat şi ordonat cronologic, învingând dificultăţile lipsei datării şi localizării, le-a însoţit de note explicative şi de texte de escortă – lămuritoare pentru lector. E a treia experienţă de acest fel prin care Gheorghe Median îşi dovedeşte competenţa pe traseul transformării unui manuscris în carte tipărită – înscriindu-se în galeria istoricilor şi filologilor care au trudit cu modestie la apariţia celor peste două sute de volume tipărite, cât numără până în prezent epistolarul românesc în jumătate de mileniu care marchează acest tip de comunicare în limba română”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News