O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„Arta poetică eminesciană” (1998), autor Titus Bărbulescu.   În „Momentul de cultură” nr. 66 am prezentat analiza  metricii poeziei eminesciene, accentul punându-se pe silabă, vers, strofă şi rimă, referirile autorului vizând opera poetică a lui Eminescu din timpul vieţii. Capitolul al II-lea vizează „Ritmica”, adică acea aşezare dată  de  succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate şi nu numai. Merită reţinută această explicaţie a autorului: „Ritmul este un dar liric. La originea oricărei poezii se află un amestec de formule rituale – de lungime metrică diferită, ritmate, asonanţate, susţinute de o melopee, acompaniate adesea de dans – al căror sens rămâne tainic, cel puţin pentru omul de rând. Treptat poezia s-a eliberat de cântec şi de dans, fără a se rupe complet de muzică şi de ritm. Ea şi-a făurit o formă proprie care era şi este limbajul poetic; metrica, ritmul, muzica sunt încorporate în acest limbaj poetic. O poezie – creaţie nobilă a limbajului – cuprinde în sine mai multe arte înrudite, a căror acţiune împletită şi combinată după voia poetului, dă naştere versului (versus), această „brazdă, urmă”, această alcătuire laborioasă de sunete potrivite şi de sensuri, obscură sau clară, care impresionează în mod plăcut urechea.”. Titus Bărbulescu  găseşte următoarele scheme ritmice în cele 90 de poezii publicate de Eminescu în timpul vieţii, după cum urmează: 35 de poezii sunt compuse în ritm trohaic; 30 de poezii sunt compuse în ritm iambic; 3 poezii sunt compuse în ritm amfibrahic; 1 poezie e scrisă în ritm dactilic, fiind vorba despre „Sara pe deal” care este considerată a „ocupa un loc excepţional în culegerea de versuri tipărită în timpul vieţii, fiind singura poezie compusă în versuri dactilice, împărţite într-o manieră originală” ; 21 de poezii folosesc ritmuri amestecate, cu două sau trei picioare şi chiar, ici şi acolo, apare un ritm de patru silabe numit peon.  Ritmurile se definesc astfel: trohaicul reprezintă  înlănţuirea cuvintelor cu accente pe prima silabă, a doua neaccentuată; iambicul pune accent pe a doua silabă, prima fiind neaccentuată;  amfibrahul este dat de 3 silabe în care prima şi ultima neaccentuate, a doua accentuată; dactilicul este alcătuit  din 3 silabe din care prima este accentuată, iar ultimele două neaccentuate; peonul, alcătuit din patru silabe din care una este accentuată, fără să conteze poziţia ei între cele patru. După cum observă Titus Bărbulescu, şi rezultă şi din studiul său, Eminescu n-a folosit anapestul, alcătuit din 3 silabe, primele două neaccentuate, al treilea fiind accentuat. Pe baza analizei făcute, Titus Bărbulescu ţine să-l contrazică pe Garabet Ibrăileanu care  a atestat ideea  că preferinţa ritmică a lui Eminescu este metrul iambic şi că s-ar fi afirmat progresiv în favoarea acestuia. Însă este de acord cu acesta când fixează limita ce separă poeziile de tinereţe de poeziile de maturitate la „Rugăciunea unui Dac” (1879, adică la vârsta de 29 de ani a poetului. Conform acestui „hotar” stabilit, dispunem de 40 de poezii  de tinereţe şi 50 de poezii de maturitate. Pornind de la ceastă periodizare, cercetările lui Titus Bărbulescu ne spun următoarele: 1. „se observă că Eminescu preferă folosirea troheului mai degrabă  decât a iambului în prima perioadă, iar în a doua perioadă preferă iambul şi ritmurile amestecate”; 2. „40 de poezii zise de tinereţe sunt scrise astfel: în ritm trohaic 22, adică 47%, 9 în ritm iambic, 6 în ritmuri amestecate şi 3 în ritm amfibrahic”; 50 de poezii zise de maturitate sunt scrise astfel: 12 în ritm trohaic,  22 în ritm iambic, adică 44%, 15 poezii în ritmuri amestecate, adică 30%, 1 poezie în dactilo.

Autorul studiului enumeră  un şir de situaţii din care derivă forţa ritmului eminescian: 1. „dintr-o înlănţuire de grupuri ritmice; grupul ritmic este determinat de un triplu accent – de durată, de înălţime, de intensitate. Acestea pot acţiona independent sau acţiunea lor conjugată se poate manifesta în aceeaşi silabă”; 2. „discernem în opera sa  geniul cu care stăpâneşte limba prin utilizarea fericită a unui ritm  ce îi este propriu, pe care îl marchează cu personalitatea sa. El a răsturnat  vechile structuri de ritm emfatic sau monoton şi le-a înlocuit prin ritmul său puternic şi suplu, firesc şi rafinat în acelaşi timp”; 3. „forţa şi farmecul unic  în literatura română a lui Eminescu vin din natura înconjurătoare şi din natura fiinţei privilegiate care este poetul însuşi. Natura omenească – pământul şi sufletul românesc –  el a ascultat-o şi a înţeles-o în ceea ce are mai preţios: diversitatea sa armonioasă, unitatea sa de cântec mereu reînceput, natură promisă fericirii, dar fremătând fără s-o atingă vreodată”; 4. „ritmul lui Eminescu constă în „catharsis”-ul care transferă, purificându-i timpul său interior – nelimitat şi absolut – în circuitul cuvântului, în care imaginea auditivă izbeşte urechea după un ritm determinat şi într-un timp perceptibil”.

Concluzia lui Titus Bărbulescu este una interesantă: „Nu e mai puţin adevărat că poetul rămâne ataşat ritmului său interior, sugestiv dar nemăsurabil, ce răsună în profunzimile sufletului sau asemenea unei muzici venite din lumea eternă a lui Hyperion”.

Capitolul al III-lea  supune analizei „Poeziile postume”. Titus  Bărbulescu, oprindu-se la volumele IV şi V din ediţia Perpessicius cât şi în faţa unei mari cantităţi de manuscrise ce cuprind 1280 de pagini format mare, „ce oglindesc poeziile antume a căror sursă sunt şi încetează brusc în 1883, anul în care autorul „Luceafărului” a fost lovit de boala sa nemiloasă”.  Autorul cercetării a contabilizat 13881 de versuri postume în 170 de poezii şi 93 de anexe şi încercări, dintre  acestea 20 având mai mult de 90 de versuri.  Un fapt remarcabil este faptul că sunt descoperite 20 de sonete, 2 gazele şi 7 terţine. În ceea ce priveşte ritmica postumelor (170 de poezii), opţiunile lui Eminescu sunt următoarele: 85 de poezii scrise în mişcare iambică (iamb, anapest, peon); 45 de poezii în mişcare trohaică (troheu, dactil, amfibrah); 40 de poezii scrise în ritmuri amestecate.

Cred că e bine să reluăm paralela pe care o face autorul între postume şi antume:

1. a) „90 de poezii tipărite în timpul vieţii (antume), adică 4892 de versuri”;
2. b) „170 de poezii postume, 93 de anexe şi exerciţii, cu un total de 13881 de versuri dintr-o operă aflată în „gestaţie”;
3. c) „raportul este, în mare, de 1 la 3”;
4. d) „ versul lung domină atât în poezia tipărită cât şi în cea inedită; până la 16 silabe în poezia antumă, până la 17 silabe în opera postumă”;
5. e) „versurile frumoase”, „diamantele” – cum le numea Nicolae Iorga – sunt,de asemenea, numeroase în manuscrisele postume. Unele sunt reluate în opera tipărită, altele strălucesc solitare în masa materialului de atelier, de unde erau destinate să fie extrase”.

Atât am reţinut dintre multele aspecte prezentate de Titus Bărbulescu în volumul său: doar problematica  ce vizează metricul şi ritmicul. Şi aceasta, după cum spune autorul, „cu scopul ca, din grija pentru sistematizare, să putem alcătui serii de valori numerice şi să le confruntăm, cu gândul de a le considera apoi într-un ansamblu mai vast, sincronic şi diacronic, al mijloacelor expresive ale poetului”.