O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 179), prezentând o corespondenţă dintre Maiorescu şi Eminescu: „Aceluiaşi îi comunică Eminescu acceptul de a ocupa postul de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui, fundamentat însă pe o argumentaţie care i se va fi părut ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a nu fi la obiect: „Punctul meu de vedere este că aş intra în contact cu populaţia rurală, singura care mă interesează îndeosebi”. În noul post, Maiorescu îl apreciază pozitiv pe Eminescu („bun revizor şcolar” – va nota acesta în „Jurnal”) – în special pentru contribuţia la reorganizarea şcolilor rurale, competenţa în cadrul comisiilor pentru numirea învăţătorilor şi profesorilor, exigenţa în organizarea conferinţelor anuale, profesionalismul în recomandarea manualelor şcolare, numărul controalelor şi calitatea proceselor verbale întocmite. Maiorescu se mai arăta interesat şi de proiectul chestionar privind notarea literaturii populare”;

Arhim. Mihai Daniliuc, în „Lumina” din 15 iunie 2017, despre Eminescu în calitate de revizor şcolar: „Atenţia poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor şcolar: în perioada 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de şcoli din judeţele Iaşi şi Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriaşă se păstrează în preţioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învăţământului nostru din perioada respectivă, dar şi a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma şcoala din pricina sărăciei”;

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 181), reţinând dintr-o scrisoare a lui Eminescu adresată părinţilor: „Aş dori din toată inima să vin acasă să vă văd, dac-aş găsi vreun om de încredere care să-mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana şi să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-şi bată capul ca să afle minciuni nouă”;

Petru Ursache, în „Dosarul Eminescu”, despre poezia „Doina”: „S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Eminescu, pe vremea comuniştilor, mai ales, a sovietizării. Multe decenii poezia a fost scoasă din manualele şcolare., ediţiile au apărut ciuntite, forfecate, orice aluzie cât de vagă în exegeza critică a fost eliminată prompt de slujitorii cenzurii, iar pe nefericitul autor care-şi asuma un asemenea curaj, îl aşteptau zile negre. Numai la Aiud „Doina” se recita şi se cânta în libertate deplină, ca să confirme paradoxul că într-o închisoare poţi fi mai liber decât în libertate”;

La Mangalia există o statuie a lui Eminescu. Autorul este Patriciu Mateescu, ceramist american de origine română. Statuia, făcută pe cheltuiala autorului, a fost dezvelită la 19 mai 1995 şi are o înălţime de 2,5 m. Dorinţa autorului a fost s-o instaleze „la marginea mării, cum şi-a dorit Eminescu în elegia „Mai am un singur dor”. Ion Dragomir    o descrie astfel: „Înclinată în faţă, parcă zboară Eminescu cel tânăr, visător pierdut în văzduhul bogăţiilor marine”;

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 142), despre relaţia lui Creangă cu fiul său Constantin: „Când fiul său urma la Bucureşti şcoala militară, se arată, faţă de Slavici, îngrijorat faţă de situaţia la învăţătură a progeniturii („Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă ori se lasă pe-o ureche”) dar se pare că îşi neglija în bună măsură datoriile părinteşti din moment ce Eminescu se simţea obligat să intervină pentru a i se trimite viitorului căpitan „din când în când parale pentru trebuinţele lui extraordinare”  cum ar fi „o păreche de încălţăminte mai cuviincioase”. Este adevărat că şi Constantin îşi supăra grozav părintele cu intenţiile sale de a studia în străinătate şi de a se salva printr-o căsătorie de interes”;

Academicianul Alexandru Surdu, în revista „Clipa”, despre Eminescu: „Ca un enciclopedist autentic, el îşi propune şi chiar încearcă să facă un fel de dicţionar filosofic.[…] După maniera generală de a proceda, se pare că Eminescu dispunea de un dicţionar german-latin şi de unul latin-german, ambele cu profil filosofic, din care alegea termenii semnificativi, îi traducea (din germană în latină sau invers) şi apoi îi explica în româneşte. El nu s-a mulţumit cu împărţirea caietului, în genul unui repertoar: a, b, c…, ci a încercat alcătuirea de grupuri din două litere. Literei „a”, de exemplu, îi corespund 15 file notate cu ab, ac, ag, ah, ai, aj, al, am, an, ap, ar, at, au, av şi az. Ceea ce înseamnă o amănunţire excesivă a dicţionarului, pentru a nu pierde cumva din vedere vreun termen. Ne putem imagina ce muncă ar fi necesitat realizarea unui asemenea dicţionar. Facem abstracţie de faptul că nici astăzi nu avem un dicţionar filosofic atât de bogat.”   (citat preluat din Cosmin Pătraşcu Zamfirache, “Talentele scunse ale lui Eminescu”, adev.ro din 10 mai 2015);

Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 226),  aminteşte despre încercările lui Iacob Negruzzi, bătrân şi bolnav de acum, condiţiile în care au fost tipărite poeziile lui Eminescu de către Maiorescu: „Poeziile lui Eminescu publicate în ianuarie şi februarie 1884, după îmbolnăvirea lui Eminescu, au fost desigur comunicate de Maiorescu care – pe câte ştiu – a luat de la el manuscriptele rămase după îmbolnăvirea lui Eminescu, ca să nu se piardă. Nu cred că ele erau destinate „Convorbirilor” pe când poetul era sănătos. Eminescu era destul de indiferent la publicarea scrierilor sale”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News