O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 7 din 2022.   Printre „confesiunile”  lui Alex Ştefănescu din acest număr al revistei se află şi o referire la Eminescu: „Eminescu – ni se spune adeseori -, cu tot geniul lui, e un poet depăşit. Nimeni nu mai simte astăzi ca el. Sensibilitatea noastră e alta. Merită, oare, să analizezi cu atâta evlavie versuri scrise în secolul nouăsprezece? Întrebarea pleacă de la o premisă falsă. În literatură nu există progres, ca în tehnică.  Un automobil fabricat în 2016 este, în principiu, mai bun decât unul din 2006, dar Alexandru Vlahuţă nu are mai multă valoare decât Eminescu numai pentru că s-a născut mai târziu decât el. Trecerea secolelor (dovadă: Cervantes, Shakespeare ş. a.) şi nici chiar trecerea mileniilor (dovadă: Homer, Ovidiu ş. a.) nu transformă în vechituri operele literare valoroase. Se întâmplă însă altceva şi anume  noi, oamenii de azi, am involuat în ceea ce priveşte educaţia sentimentală în raport cu oamenii de altădată. Nu mai suntem sensibili la emoţiile calme, ritualizate, ci preferăm plăcerile violente, obţinute rapid. Nu mai avem răbdare să citim vers cu vers o poezie de Eminescu şi să o lăsăm să reverbereze în conştiinţa noastră. Preferăm să ne uităm la un film cu împuşcături şi să ne procurăm instantaneu senzaţii tari.  Am renunţat la cuvinte, care cer din partea noastră un efort de recunoaştere şi reprezentare, în favoarea imaginilor cu efect imediat asupra noastră, care nu ne solicită gândirea şi imaginaţia. Trăim repede-repede, fără să înţelegem nimic din ceea ce trăim. (…). Am involuat mult, rămânând în urma poeziei lui Eminescu. Suntem depăşiţi de ea. Ar trebui să lucrăm mult asupra noastră ca să mai ajungem să avem acces la această poezie.

„Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, /  Flori de tei deasupra noastră / ori să cadă rânduri – rânduri.” Unii cred că avem de-a face cu o transcriere greşită a versurilor eminesciene. Că de fapt poetul ar fi scris „codrului bătut de vânturi”. Aceasta este distanţa care ne separă pe noi, cei de azi, de Eminescu. Distanţa dintre „codrului bătut de vânturi” şi „codrului bătut de gânduri”.

„Atât de fragedă te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi. // Abia atingi covorul moale, / Mătasea sună sub picior, / Şi de la creştet pîn` în poale / Pluteşti ca visul de uşor. // Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmura în loc – / S`atârnă sufletu-mi  de ochii / Cei plini de lacrimi şi noroc.” Mai are vreun bărbat de azi în minte acest portret generic al iubitei? Mai descrie cineva femeia ca pe o fiinţă imponderabilă, plutind ca visul de uşor? O mai idolatrizează cineva? Îi lăsăm deoparte pe neciopliţii care văd în ea un obiect de plăcere, stârnindu-i dimensiunile ideale şi, eventual, reconstruind-o, pe baza lor, cu ajutorul siliconului. Dar chiar intelectualii cu diplome o respectă doar atât cât le permite corectitudinea politică, imaginându-şi-o ca pe un cetăţean destoinic, egal în drepturi cu bărbaţii. Pentru ei, femeia nu seamănă cu floarea albă de cireş, nu pluteşte ca visul de uşor, ci are călcătura grea şi voluntară.

Dintr-un cult al comodităţii şi plăcerii, asemănător cu dependenţa de droguri, dintr-un epicureism vulgar şi nevrotic, am decăzut foarte mult.  Am ajuns (nu numai noi, vorbitorii de limba română,  ci şi mulţi oameni de pe glob) să ştim cu totul două-trei sute de cuvinte şi chiar şi pe acelea să le pronunţăm trunchiat şi mormăit, ca să nu ne obosim prea mult organul fonator. Şi cu această gură încleiată de lene afirmăm că poezia lui Eminescu este depăşită!”.

În acelaşi număr al  „Luceafărului de dimineaţă” (nr. 7 / 2022), Dan Stanca prezintă revista „Expres cultural” nr. 6 din 2022. Merită reţinute câteva rânduri atribuite lui Gellu Dorian:  „Remarcăm apoi  articolul lui Gellu Dorian – „Complexul Eminescu”, un articol inteligent care ştie cum să te învăluie pentru a ţine treaz interesul pentru lectură.  Autorul nu e neapărat un spirit incisiv, ci unul analitic. El scoate în evidenţă anumite inerţii şi prejudecăţi ale vieţii noastre culturale. Dacă există un  complex Eminescu şi al regiunii geografice de unde provine poetul, aceasta nu se explică decât prin comoditatea unora dintre noi, tributari acelor clişee nefericite, prin care Moldova, de exemplu, ar fi un univers… bătrân şi desuet, incapabil să se racordeze la ultimele provocări ale modernităţii. Nimic mai inexact şi mai tendenţios…”.

Nu sunt abonat la „Expres cultural” de unde aş fi putut citi articolul. L-am citit cu ceva timp în urmă în presa botoşăneană (e vorba de „Botoşăneanul”) de unde am reţinut:  „Dacă tragem o privire prin toate Istoriile literaturii române, cele scrise în ultima vreme, vom observa urmele acestui complex definit sumar aici, dar evident în modul de acţiune atunci când este vorba de prezenţe în astfel de opuri. Dar nu numai în astfel de lucrări, care vor rămâne în timp cu cariile de rigoare, asumate de cei care le-au scris, dar şi în modul de formare a unor jurii vremelnice, care scot la iveală tocmai acest complex prin listele, aceleaşi, întocmite repetitiv, liste din care lipsesc cu ostentaţie numele importante ale zonei, care contează, orice ar spune un critic literar sau altul din acel anturaj. Scriitorii moldavi evidenţiaţi în astfel de lucrări sunt Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu, vag sau deloc Ioanid Romanescu şi Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu sau Ovidiu Hotinceanu (cine mai ştie azi de acest important poet şaptezecist?). Cât despre optzecişti, încă în plină activitate, ce să spunem? Parcă nici n-ar exista. Lista lor este destul de lungă, însă măcar cei şase-şapte care chiar vor conta pe viitor să apară din când în când în atenţia celor ce învârt morişca valorilor literare prezente. Comparativ, oricine cunoaşte situaţia poate constata dezechilibrul creat, dus mai departe de o inerţie menţinută de cei ce cred în gloria momentului, şi se conduc după dictonul latin carpe diem, ignorîndu-l pe cel italian, lansat de Mircea Eliade, care spune că valorile se aşază in illo tempore.  Ceea ce e mai trist este faptul că acest complex Eminescu nu este recunoscut şi asumat de cei ce-l practică. Şi nici nu au cum. Ca orice boală, însă, şi acest sindrom ar putea fi tratat. Dar cum nu este pe lista de boli a OMS-ului, nici vaccinul nu va fi creat prea curînd. Chestiunea e că epidemia există şi a afectat cam două treimi din România.”

Gellu Dorian, în “România literară nr. 29 din 2022: “Şi pentru cei curioşi de acest aspect al creaţiei poetice eminesciene, ultima poezie datată de D. Vatamaniuc în iunie 1883, aflată în manuscrisul 2255, f. 257v, 258r şi 258v (apud Coşereanu) este “Amor şi vin”. Iat-o:

“Şi focul ce nu-l prinde / Amorul e şi vin / Am zis: amor şi vin. // Decât (un pic), decât un pic / De vin şi de amor! // Şi de mă-ntrebi nu voi nimic / Decât un pic, (decât) un pic / De vin şi de amor. // Că noi nu vrem acum nimic / Decât un pic, (decât) un pic, /  Un pic de vin, de-amor! // Poeţii sunt pe-acest pământ / Ca paseri care trec / ……….. / De nu voiaţi! Nu vrem nimic!!”

În acelaşi an ar mai fi scris, conform aceluiaşi D. Vatamaniuc, descoperite în manuscrisul 2266, f.19v, următoarele două versuri; “Dragul meu cinstit iubit / Bine-mi pare c-ai venit.” Acestea ar fi ultimele versuri scrise de Eminescu, dar nu în 15 iunie 1889, ci în 1883, când se încheie cei 17 ani plini de poezie eminesciană.”

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News