O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

 „România literară” nr. 29 din 2022.  Gellu Dorian, pe o pagină tip „România literară”, publică  articolul de atitudine, şi foarte bine documentat,  „Un fals bântuie pe reţelele de socializare”. Articolul vizează, după cum menţionează autorul,  „anul când a fost scrisă poezia „Stelele-n cer” de Mihai Eminescu”. Gellu Dorian se referă la o serie de  „aşa-zişi cercetători”, cu referire directă la cineva Laurenţiu Roşu,  care pun problema eliminării fizice a lui Eminescu: „Se ştie că după întoarcerea sa de la Botoşani, din aprilie 1888, când părea că s-ar fi refăcut fizic şi sufleteşte, Eminescu a mai publicat doar şase articole: două în „România liberă”, iar patru în „Fântâna Blanduziei”, toate pe teme politice, dar cel mai agresiv fiind cel despre inamovibilitatea judecătorilor.  De aici, în imaginaţia celor care cred că Eminescu ar fi fost victimă politică, i s-ar fi tras sfârşitul poetului.  Medicii care au analizat atunci acest fapt, dar şi cei care au făcut-o peste timp, au lămurit unele aspecte asupra efectelor tratamentelor administrate poetului, cu medicamente care aveau, cum era şi firesc, reacţii adverse. Tratamentul cu mercur era practicat la acea vreme, în astfel de cazuri, iar procentul reacţiilor adverse nu a fost, atunci, remarcat în vreo statistică, deşi un astfel de tratament se afla nu chiar la început. Faptul că din februarie 1889, când a fost ridicat de jandarmi din baia comunală, unde, după o ceartă în redacţie, s-a dus să se răcorească, şi până în iunie a acelui an, cu mici excepţii, Eminescu a stat internat într-un spital de boli nervoase, în condiţii deloc bune, cu colegi de cameră, precum acel Petru Poenaru, care l-ar fi lovit cu câteva zile înainte în cap cu o piatră, de la care s-a dezvoltat acel erizipel, poate crea motive de dezvoltare a unor imaginaţii absolute în mintea celor care cred că astfel aduc la lumină trista şi timpuria moarte a poetului. Nici un biograf al poetului, nici cei care au ficţionat precum E. Lovinescu, Cezar Petrescu sau Petru Rezuş, ori mai recent în scenariul său Florina Ilis, ca să-i enumăr pe cei mai importanţi, nu au lămurit acest aspect, aşa cum doresc actualii „cercetători” ai vieţii poetului să spună lucrurilor pe nume, fără echivoc.”

Gellu Dorian nu este de acord  cu aspectul care se vehiculează, că ultima poezie scrisă de Eminescu în chiar ziua morţii, pe 15 iunie 1889, a fost „Stelele-n cer”.  A simţit nevoia să intervină deoarece: 1. „pe reţelele de socializare, în ultima vreme, de vreo doi ani mai exact, dar şi în cadrul unor momente aniversare ori comemorative, aşa cum am auzit în Biserica Uspenia de la Botoşani, în care a fost botezat poetul, se spune, cu mare certitudine, că ultima poezie scrisă de Eminescu în chiar ziua morţii este „Stelele-n cer”; 2. „se redă poezia de fiecare dată, se recită, aşa cum am auzit din gura preotului care ţinea un Te Deum în biserica botoşăneană”.

Dar de ce ar simţi nevoia „unii” să se plieze pe un fals? O spune tot Gellu Dorian: „…pentru a demonstra cât de lucid a fost Eminescu în acea zi fatală, că a putut scrie o astfel de poezie, care nu seamănă cu niciuna din poeziile sale, care, deşi analizată de George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Eminescu”, cu trimiterile la unele influenţe, nu lasă loc de schimbare a opiniilor celor ce promovează astfel de fals. Miza e, aşa cum am mai spus, aceea de a se dovedi prin această poezie de reală frumuseţe şi creativitate aparte în totalitatea operei poetice eminesciene că un om capabil să creeze aşa ceva nu putea fi decât lucid, sănătos, şi, deci, ucis la ordinul unor oameni pentru care poetul devenise incomod”.

Cercetând cu  asiduitate  ce au scris cei care s-au ocupat de operele eminesciene, cum ar fi Perpessicius, Murăraşu, Vatamaniuc, Creţia, Valentin Coşereanu, lada lui Maiorescu  sau presa vremii, Gellu Dorian ajunge la concluzia că: „Se spune de către aceşti promotori ai unor astfel de falsuri că poezia a fost găsită în buzunarul halatului cu care era îmbrăcat în acea zi poetul.  Or, nici un biograf al poetului, nici un romancier care a încercat să romanţeze viaţa poetului nu face această afirmaţie, nici în documentare, nici în ficţiune. Însă aceşti inşi ştiu sigur că acel manuscris după care s-a publicat pentru prima dată poezia, imediat după moarte, la 1 august 1889, care, de altfel, nu s-a găsit printre manuscrisele de la Academie, se afla în buzunarului halatului lui Eminescu. Tot ce este posibil, ştiind că Eminescu era în acea perioadă, din decembrie 1889, directorul recent înfiinţatei reviste „Fântâna Blanduziei”, în care publicase, cum am spus, patru articole politice şi câteva poezii.  „Stelele-n cer” a fost publicată în numărul din august al seriei a doua a efemerei reviste „Fântâna Blanduziei”, care-l avea pe frontispiciu ca director pe Eminescu, iar ca motto versul din „Criticilor mei” – „Unde să găsesc cuvântul ce exprimă  adevărul?”. Şi doar patru strofe din această poezie au apărut atunci, alături de poezia „Viaţa”, scrisă de poet în aceeaşi perioadă, 1879. Ambele poezii, aşa cum a stabilit D. Vatamaniuc, şi cum sunt menţionate şi-n celelalte ediţii, şi cum definitivează cronologic şi Valentin Coşereanu în recenta sa ediţie a poeziei eminesciene, sunt scrise în anul 1879, deci cu zece ani înainte de moartea lui Eminescu, şi cu patru ani înainte de a-şi încheia activitatea creativă poetul. Poezia se găseşte într-un singur manuscris, nr. 2276, f.142, aşa cum menţionează Valentin Coşereanu. Deci , nu mai are variante şi copii.  Ceea ce a ajuns în redacţia revistei „Fântâna Blanduziei, datoare să-i aducă elogii regretatului poet, coleg de redacţie, era o copie, nici aia a poeziei în întregime, copie care, probabil a fost scrisă de cineva din redacţie, după ce manuscris, nu se ştie (poate din memorie!), pentru că acel original, cu poezia în întregime, se afla în lada lui Maiorescu.”

Reţinem concluzia exprimată de Gellu Dorian: „Pentru cei care promovează această inexactitate cronologică de dragul unei idei greşite, localizarea în timp a poeziei „Stelele-n cer” este cea stabilită de D. Vatamaniuc, adică anul 1879.  Însă V. Coşereanu, având la bază şi o afirmaţie făcută de Petru Creţia, bazată pe scrierea eminesciană din acea  perioadă de final al creaţiei poetice, spune că aceasta s-ar putea „întinde şi în anul 1880 – 1881”, din momentul ce cu aceleaşi mijloace stilistice, poezia „Floare de tei”, care face parte din acelaşi aluat poetic, este datată de Petru Creţia 1882. Deci 1879-1881, nu 15 iunie 1889, cum afirmă pe reţelele de socializare cei care nu au timp să deschidă măcar ediţia din BPT a poeziilor eminesciene, unde ar putea vedea anul la finalul fiecărei poezii. Însă ignoranţa este mai la îndemână, aşa cum superficialitatea „sentimentelor pure” faţă de Eminescu este mai mângâietoare decât adevărata cercetare şi aflare a adevărului.”

Logica demonstraţiei, multitudinea de surse credibile cercetate de Gellu Dorian, ne obligă să aderăm  la concluzia găsită.

Nichita Danilov scrie o  recenzie tip eseu la volumul „Ani, iubirea mea” (Editura „Magic Print”, Oneşti, 2022)  sub titlul „Iaşii  marilor şi micilor iubiri”.  Spune Nichita Danilov: „Lumea literară ieşeană o cunoaşte pe Ana Cojan într-un fel. Acum, prin intermediul acestei cărţi, are posibilitatea să-i descopere o altă faţă şi o altă strălucire, chiar dacă această strălucire a apus demult şi a ruginit pe alocuri, căpătând aerul unui palimpsest închis într-o vitrină. Noi ştiam doar de iubirile Anei legate de poeţii Mihai Ursachi şi Dan Giosu, dar iată că acum Ana Cojan scoate din lada ei de zestre închisă undeva într-un pod sentimental şi alte iubiri: Răzvan Theodorescu, Petru Creţia,  Gheorghe Olteanu. Probabil că în acest herbar sentimental ar fi putut încăpea şi alţi adoratori ce au trecut prin viaţa ei, dar autoarea a considerat că, deocamdată, sunt suficiente şi aceste nume.”

Botoşăneni fiind, pe noi ne interesează  prezenţa lui Mihai Ursachi în acest volum. După cum se ştie, deşi născut la Strunga (Iaşi), poetul şi-a petrecut copilăria la Botoşani. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le-a făcut tot la Botoşani. În 1957 a devenit absolvent al  Liceului  „A. T. Laurian”.  Demersul nostru va fi concretizat prin reţinerea  din eseul lui Nichita Danilor  a acelor citate care se referă la Mihai Ursachi: 1. „Şi acum decupez şi un scurt poem scris de Mihai Ursachi, probabil pe vremea când era salvamar la Ciric şi a cunoscut-o pe Ani, intitulat „Credinţa copilei” – „Fetiţa aceea, pe care atât o iubeam, mai credea / că din cochilia lui melcul plecase / undeva foarte departe / şi că se va întoarce / drept care-i păstra cu iubire cochilia / şi-l aştepta…”; 2. „Şi Răzvan Theodorescu, şi Mihai Ursachi în tinereţea lor au avut aerul unor dandy, în mâinile cărora au stat la fel de bine şi spada, şi revolverul”; 3. „Astfel, la mijlocul anilor nouăzeci, în plină restauraţie, aflându-se la tribună în faţa unei adunări publice, Mihai Ursachi, provocat de eleganţa vestimentaţiei, dar şi de erudiţia discursului lui Răzvan Teodorescu, nu s-a putut abţine să-i şoptească la ureche: „Dragă Răzvan, tandră canalie ce eşti, dacă aş avea un pistol la mine, te-aş împuşca acum, cu mâna mea, fără să clipesc…”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News