Connect with us
Publicitate

Cultura

MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (58)

Publicat

acum 2 ani

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

 

Eminescu în revista „Meşterul Manole” (anul I, nr. 5 – 6, iunie – august, 1939): Cea de-a doua întrebare  pusă membrilor grupării de la revista „Meşterul Manole” a fost: „Care credeţi că e valoarea actuală şi universală a operei lui Mihai Eminescu?”. Trebuie precizat că întrebarea a fost pusă la nivelul anului 1939, iar răspunsurile au fost date tot atunci.  De aceea, Ecaterina Vaum, despre care ştiu că s-a ocupat, printre altele, de activitatea de critic şi istoric literar a lui Nicolae Iorga, scrie în  broşura „Eminescu văzut de gruparea literară „Meşterul Manole” (Editura „Ulpia Traiana”, Bucureşti, 1997) despre răspunsurile unor tineri care vin dinspre lecturi simpatetice şi mai puţin aplicate: „Tinerii scriitori din „ultimul val” al perioadei interbelice, sunt puşi în situaţia de a se raporta epistemic şi axiologic – a se vedea cele două întrebări – la tradiţie, la tradiţia literară, simbolizată prin Eminescu. E un gest cultural pe care-l acceptă cu o surprinzătoare cuminţenie pentru o generaţie considerată, în general, iconoclastă, ilustrând un simţ al evoluţiei organice în literatură. Răspunsurile lor exprimă un climat de epocă, pe de o parte şi, pe de altă parte, devin interesante din perspectiva devenirii ulterioare a autorilor. (…)Ediţii complete nu apăruseră încă, ediţia Perpessicius e semnalată în treacăt şi Aurel Marin evocă ediţia A. C. Cuza, care i-a deschis gustul pentru proza şi publicistica eminesciană. Dintre exegeţi, sunt numiţi în treacăt, D. Caracostea şi Mihail Dragomirescu. Nici o menţiune despre  Călinescu şi Tudor Vianu, care-şi publicase contribuţii majore în domeniu, dar care, iată, nu ajunseră în mâinile mai tinerilor contemporani sau, poate, nu-i impresionaseră”.

Publicitate

Ovid Caledoniu: „Universalitatea operei eminesciene? S-a vorbit prea mult despre această calitate a marelui poet. Aş mărturisi aici, printre altele, părerea de rău că Eminescu n-a fost tradus, atunci când trebuia.”; Marcello Camilucci:  „Eminescu este unul din poeţii care pot să spună  ceva atât în durere cât şi în bucurie, ca şi Leopardi, într-un chip atât de convingător şi pătrunzător încât şi sufletul cel mai bine ferecat de cutele fiinţei lui într-o îndărătnică singurătate, nu poate să dea în lături de a împărtăşi accentele de omenească şi blândă căldură pe care le dovedeşte în manifestările minţii celei mai ascuţite, scăpărând de viaţă intelectuală, ca şi în cele ale simţămintelor adânci şi tulburătoare..”; Mihail Chirnoagă: „Necunoscând bine multe literaturi nu pot s-o afirm decât cu o credinţă personală. Dar în faţa francezilor şi-a italienilor pot să mă gândesc în destulă libertate la aceasta. Şi o fac cu o voluptate necesară, stenică. El este un liric uriaş, un poet; o muzică şi-un vis, fără drame. Vâna eternei poezii l-a fost miruit. Opera poetică eminesciană va fi nemuritoare precum şi vie, pe când cea politică va putea trece cândva, dintr-o perspectivă politică deosebită, ca document istoric.”; Ion Frunzetti: „Înzestrat cu o viziune a sa, a lumii şi vieţii, Eminescu e departe de a fi original numai în mijloacele de expresie. Lucide intuiţii, adânc răsfrânte în suflet şi personal ordonate după liniile de forţă ale fanteziei sale creatoare, sunt forjate într-o măiastră – prin noutate şi justeţe – expresie artistică, într-un cosmos accesibil nouă numai datorită lui. Universală e poezia  Luceafărului român prin ceea ce exprimă; valorile pe care le pune ea în evidenţă sunt ale tuturor, adresate tuturor, însă nu în felul tuturor: interesul pentru el sporeşte prin umanitatea vie, care nu poate fi decât individuală, vibrând în fiecare vers, cu muzicalitatea proprie sufletului specific timbrat, al poetului aceluia de atunci, pe numele său anumit… Actualitatea poeziei acesteia nu e decât universalitatea ei în timp. Desfăşurată în peste tot şi oricând, poezia lui Eminescu trăieşte în aceste dimensiuni, numai prin ceea ce e în ea, supus definiţiei lirismului.”; Vintilă Horia: „Căci Eminescu e tipul de om şi de scriitor către care au tins toate strădaniile romantismului. Viaţa sa, mai bogată în  experienţe şi senzaţional intim decât a oricărui Musset, Lamartine, Schelling, Schlegel ori Leopardi, e atât de conformă unei  ortodoxe trăiri romantice încât s-a dăruit cu uşurinţă biografilor care nu trebuiau să fie prea inventivi pentru a oscila către latura romanţată a geniului.  Iar „Luceafărul” e fără îndoială cel mai sublim poem al ultimelor două veacuri. Valoarea actuală şi universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia perfect realizată a personalităţii sale literare omeneşti.”; Aurel Marin: „Valoarea universală a operei eminesciene? Este cuprinsă în opera sa lirică, în care se închide o viziune genială a lumii, într-o limbă de o armonie desăvârşită. Pentru acela care citeşte poezie din literaturile străine, putând urmări comparativ operele scriitorilor reprezentativi, Eminescu se aşează printre întâii lirici ai tuturor literaturilor.”; Constantin Micu: „Lecţia operei lui Eminescu stă tocmai în a arăta că omul, fiinţă spirituală, are toate mijloacele de a se realiza conform cu cerinţele şi imperativele reginei superioare a fiinţei lui. Adoptând o concepţie idealistă a omului, Eminescu, dacă e vorba să-i căutăm corespondenţe, e mai aproape de gândirea lui Kant decât de aceea a lui Schopenhauer cum în mod abuziv s-a pretins.  Este uşor de înţeles acum că universalitatea lui Eminescu vine din această dimensiune singulară a operei lui – faptul că e însufleţită de un ideal ce nu va suferi nici dezminţiri nici înfrângeri. Este o şansă unică pentru literatura română de a fi primit de timpuriu un mesaj poetic atât de sublim, a cărui măreţie stă în puterea cu care înfruntă timpul fără a se uza.”; Horia Niţulescu: „Pentru cine cunoaşte cât de cât poezia universală, de la Homer încoace, de la Baghavadgita, ştie că Eminescu se află printre fiinţele cele mai de sus, printre luceferi. Într-o anumită ierarhie a spiritului – fără nici o normă, dar pe care suntem ispitiţi câteodată să o facem – nu ezităm să-l rânduim pe Eminescu în Olimpul suprem, alături de Homer, de Virgiliu, de Dante, Shakespeare, Goethe, Dostoievski, marii latifundiari ai poeziei.  Ca poet liric însă, tot Eminescu ni se pare voievodul.  Nutrim o adâncă simpatie pentru domnul Mihail Dragomirescu, de când am aflat că dânsul, cel dintâi, s-a încumetat să facă această afirmaţie.”; Teodor Scarlat:  „Animat, în primul rând, de o fierbinte pasiune de ceea ce este etern omenesc, poezia lui Mihai Eminescu dă, totuşi, vieţii un sens ce depăşeşte pe acela al uniformităţii diurne; căci numai dincolo de aceasta poetul descoperă miracolul existenţei, esenţa pură a trăirii ideale. Valabilitatea actuală a poeziei sale, aici trebuie căutată, indiferent de planul pe care am situa-o, pentru cercetare.”; Ion Şiugariu: „Care este valoarea lui actuală şi universală? Răspuns impersonal, didactic. Din ceea ce cunosc, din ceea ce se afirmă, din ceea ce se scrie pretutindeni, reiese clar părerea generală, că Eminescu este considerat astăzi printre marii poeţi ai omenirii şi că valoarea operei sale nu este cu nimic mai prejos decât a unui Leopardi, Rilke, poate chiar Goethe. În ceea ce priveşte actualitatea acestei opere, chestiunea mi se pare mai discutabilă. Fără să cred că ar fi depăşit, este clar că demult nu mai trăim un moment Eminescu. Trăim un moment Blaga, mai puţin un moment Arghezi. Dar un moment Eminescu, nu.  Imens, bogat, aşa cum ştim precis că a fost, el ne apare azi doar în perspectivă istorică.  Eminescu e prezent aşa cum sunt prezente cele câteva personalităţi mari ale literaturii universale.  Opera lui e actuală numai pentru că universalitatea, eternitatea se pretează la actualitate. Nuanţa specifică a acestei opere însă, felul ei de a se înfăţişa lumii, mi se par azi aşezate definitiv în istorie.”

De ce am reluat aceste puncte de vedere despre Eminescu şi  spuse în urmă cu peste 80 de ani? Răspunde Nicolae Scurtu, îngrijitorul acestei ediţii: „Restituirea acestor figurine critice, astăzi, când este atâta nevoie de Eminescu, demonstrează că orice mărturie despre poetul nepereche se cuvine să fie reactualizată şi revalorificată întru cunoaşterea, deplină, a receptării unei opere ce ne-a asigurat un loc, pentru totdeauna, în istoria literaturii şi civilizaţiei universale”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate

 

Urmăriți Botosani24.ro și pe Google News

Ultimele articole pe botosani24

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:

ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Botosani24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.

Pe aceeași tema:

Eveniment

Maia Sandu a obţinut un nou mandat de președinte al Republicii Moldova. A fost votată de 55,35% dintre alegători

Publicat

acum 8 minute

luni, 04.11.2024

de

Publicitate

Candidata Partidului Acţiune şi Solidaritate, Maia Sandu, o obţinut, duminică, un nou mandat de preşedinte al Republicii Moldova, în urma unei competiţii electorale echilibrate cu socialistul Alexandr Stoianoglo.

Maia Sandu a obţinut, potrivit datelor preliminare centralizate de Comisia Electorală Centrală (CEC), după numărarea voturilor din 99,68% din secţiile de votare, un scor de 55,35%, în timp ce contracandidatul său a fost votat de 44,65% dintre alegători.

Până luni dimineaţă, la ora 7.30, CEC centralizase voturile a 1.676.284 alegători. Dintre aceştia, 927.805 au susţinut-o pe Maia Sandu, iar 748.479 pe Alexandr Stoianoglo.

Publicitate

Candidatul socialiştilor Alexandru Stoianoglo s-a impus în urma rândul votanţilor interni, cu scorul de 51,19% la 48,81%, însă Maia Sandu a contrabalansat prin votul din diasporă, unde a câştigat net cu 82.71% la 17.29%.

AGERPRES

Publicitate
Citeste mai mult

Eveniment

Botoșani: Secretul amar al sărăciei din comunele nevoiașe. Cum a dus vânzarea pământului la ruinarea țăranilor

Publicat

acum 47 de minute

luni, 04.11.2024

de

Publicitate

Vânzarea pământului a băgat în sapă de lemn comunități întregi. Este vorba în special despre satele sărace din nordul Moldovei acolo unde singura avere a oamenilor erau loturile primite prin legea 18. Fără orice sursă de subzistență mulți localnici fie au plecat în străinătate, fie îndură sărăcia, scrie ADEVĂRUL.

Pentru milioane de români pământul este cea mai importantă resursă. Este vorba despre majoritatea locuitorilor de la sat, acolo unde proprietatea funciară înseamnă totodată hrană dar și venit. Mai ales odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, fermele agricole s-au înmulțit, au devenit mai bine organizate și cu producții mai bune. Mulți localnici, mai ales din nordul Moldovei trăiesc din vânzarea laptelui de vacă, iar suprafețele de pământ îi ajută la furajarea animalelor. Chiar și cei în vârstă care nu mai pot lucra pământul se întrețin din arendele primite de la marii fermieri, în schimbul cedării suprafeței agricole. Așa cum arată primarii, sătenii dar și mici fermieri, satele în care țăranii încă mai au pământ, sunt localități prospere. Acolo unde oamenii și-au vândut și singura sursă de subzistență bântuie sărăcia și se trăiește din ajutoare sociale și alocațiile copiilor. Acesta este secretul dramatic al sărăciei în multe localități rurale din România.

„Peste două treimi dintre localnici și-au vândut pământul. Cum să nu fie săraci?”

Publicitate

Unul dintre cele mai afectate de sărăcie este județul Botoșani, o zonă eminamente agricolă. Cu toate acestea în ultimele două decenii sunt sectoare rurale din județul Botoșani care cunosc o dezvoltare aparte, comune bogate. Iar principala sursă a bogăției este chiar agricultura, practicată acum cu mijloace ultra-moderne de către fermieri locali care au accesat fonduri europene sau efectiv s-au împrumutat la bănci pentru a se tehnologiza. Sunt însă și zone rurale în județ, care vin să confirme tristul renume al Botoșaniului. Printre acestea se află și comuna Dimăcheni, una dintre cele mai sărace din România.

Este o zonă unde aproape nu există agenți economici și se află printre cei mai mulți asistați social din județ. Locuri de muncă nu există decât în agricultură, și acelea limitate. Marinel Moruz, un mic fermier, care a ajuns și primar al localității spune că de vină pentru sărăcia lucie în care trăiesc oamenii din comună, este vânzarea pământurilor.

Sărăcia este o consecință a vânzăriii terenurilor FOTO Cosmin Zamfirache
Sărăcia este o consecință a vânzăriii terenurilor FOTO Cosmin Zamfirache

„O localitatea care-și pierde proprietatea îi clară treaba că atunci lumea este foarte săracă. Localitatea Dimăcheni are 2/3 din suprafața agricolă vândută. Cred că ăsta este cel mai important lucru care a o dus la sărăcirea acestei comune. Vă dau un exemplu: în comunele unde nu au înstrăinat terenurile, populația trăiește foarte bine. Eu sunt un mic fermier din comuna asta. Ca mine puteau să mai fie încă minim 40 de familii. Cu acestă afaceri poți să faci ceva și în comunitatea ta. Poți să-ți ridici o locuință frumoasă, un gard, să-ți duci copii la școală. Noi am fost supuși la sărăcie dintodeauna din acest motiv, că am vândut pământul.”, spune Daniel Moruz, mic fermier dar și primar al comunei Dimăcheni.

Publicitate

În condițiile în care agricultura este singura sursă de venit la Dimăcheni, iar majoritatea oamenilor au rămas fără pământ, oricine își poate închipui cam cum stau lucrurile. Cei mai norocoși sunt cei care au dat pământul în arendă marilor fermieri din județ, o parte străini, o parte români, dar și cei care reușesc totuși să-l lucreze. Fiecare gospodărie a rămas totuși cu grădina din jurul casei, care asigură agricultura de subzistență.

„Oamenii erau ieșiți din sălbăticie. Erau bucuroși că mănâncă salam”

Cei mai mulți dintre localnici regretă faptul că au dat pământul. Unul dintre aceștia, pe care l-am găsit la magazinul din sat alinându-se cu o bere, povestește cum a sărăcit comuna. „Aici erau oameni gospodari, țineam de Corlăteni înainte de Revoluție. După aceea ne-au făcut comună separată. Dar atunci în 90 a venit nebunia să vindem. Erau oameni care cumpărau pământ, fermieri mari, și străini dar și români. Aveau bani. Și oamenii erau ieșiți din sălbăticie. Au vândut să aibă bani. Erau bucuroși că mănâncă salam, că-și cumpără costum de la oraș. Da după aceea gata bani. Și pământul i-al de unde nu-i”, spune botoșăneanul. Din această cauză foarte mulți tineri au plecat în străinătate. Cei rămași se chinuie cu sărăcia. Puțini se descurcă. Au locuri de muncă în comunele învecinate sau la fermieri. „Au plecat săracii. Păi ce să facă aici. Fabrici nu-s aici, părinții au vândut pământul. Ce să facă, să moară de foame în bătătură? Cu pământul măcar mai cultivi ceva pe el, crești vaci de lapte și iaca da-i la colectare, trăiești. Sau crești niște oi, faci brânză, vinzi miei. Este ceva. Da așa nici pământ, nici loc de muncă. Au plecat”, spune o altă săteancă. Și în această situație sunt mulți localnici din Dimăcheni dar și din alte comune sărace, în special din Moldova sau Oltenia.

Publicitate

Sol fertil, numai bun pentru agricultură

Culmea, mulți săteni au preferat să-și vând pământul deși la Botoșani sunt soluri deosebit de fertile, care pot întreține familii întregi. Județul Botoșani are peste 400.000 de hectare de teren agricol, dintre care unele, printre care cernoziomul de Mileanca, cu o calitate greu de egalat. „În judeţul Botoşani se află printre cele mai bune soluri din România. Vorbim aici de cernoziomul cambic de Mileanca. Este un pământ cu proprietăţi uluitoare în domeniul agricol. Aceste tip de sol întâlnit în câmpiile fertile din jurul râurilor Botoşanilor este aur pur pentru cei care vor să facă agricultură. Se remarcă în principal Lunca Prutului, care coboară până către Galaţi”, spune şeful Direcţiei Agricole, Cristian Delibaș. Majoritatea marilor fermieri care au înglobat suprafețe mari de teren la Botoșani, ,mai ales prin cumpărare și arendare, sunt români. Există și investitori italieni, austrieci sau americani care fac afaceri în agricultură pe o suprafață de aproximativ 20.000 de hectare.

Sursa: ADEVĂRUL

Citeste mai mult

Eveniment

CALENDAR ORTODOX 2024: Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare

Publicat

acum o oră

luni, 04.11.2024

de

Publicitate

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioanichie cel Mare (752-846) a fost un mare monah ascet care a trăit în secolele VIII-IX și a fost un apărător al sfintelor icoane în vremea iconoclasmului. A fost un mare făcător de minuni, atât în timpul vieții cât și după adormirea sa. Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Marikata din provincia Bitinia, în Asia Mică. A crescut într-o familie de ciobani. Părinții lui se numeau Miritrichie și Anastasia.

Ca tânăr păstor, Ioanichie se retrăgea adeseori în singurătate și rugăciune, în timp ce păștea oile. Deși erau oameni credincioși, atât Ioanichie cât și familia sa au fost prinși în erezia stricătorilor de icoane. Când a ajuns la vârsta adultă, la 19 ani, Ioanichie s-a înrolat în garda imperială și a luptat ca soldat în armată. În anul 788, după 17 ani de serviciu militar, pe când se întorcea spre casă dintr-o campanie victorioasă, Ioanichie s-a oprit pe la celebrul centru monastic din Olimpul Bitiniei. Aici a întâlnit un călugăr care l-a convins de greșeala ereziei iconoclaste. Atunci Ioanichie, acum în vârstă de 36 de ani, s-a pocăit numaidecât și s-a hotărât să primească tunderea monahală.

În anul 795, când bulgarii idolatri au invadat Tracia, împăratul Constantin al VI-lea a trebuit să adune o mare armată pentru a-i înfrunta și așa Ioanichie a fost rechemat în serviciul militar pentru a lupta în războaiele bizantinilor cu bulgarii. În bătălia de la Markellai, pe care bizantinii au pierdut-o, Ioanichie a arătat mult eroism, salvând viața împăratului. Atunci împăratul a vrut să-l ia în garda sa personală, dar Ioanichie a cerut și a primit de la împărat permisiunea de a se retrage din armată și s-a făcut călugăr la mănăstirea Agaures, lângă Brusa.

Publicitate

De aici starețul l-a trimis la mănăstirea Telaos de lângă Atroa în Olimpul Bitiniei, iar de aici a fost primit în mănăstirea Antidion, situată într-un loc mai retras, unde a rămas timp de doi ani în ascultare și multe osteneli călugărești. Tot aici a învățat să scrie și să citească, pentru nu avea niciun fel de școală, și a învățat pe de rost treizeci de psalmi. Iar mai apoi, fiind doritor de viață pustnicească, s-a retras în singuratate pe muntele Korakocephalos („Cap de corb”), în apropiere de mănăstirea Antidion.

A petrecut în nevoințe vreme de mai bine de cincizeci de ani; a călătorit mult și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: vindeca bolile, alunga demonii și îmblânzea fiarele sălbatice. Era foarte înalt, bine făcut și impresiona prin forța sa fizică, însă era și mai cunoscut pentru nemăsurata lui smerenie și blândețe, făcându-se tuturor toate. A primit de la Dumnezeu și darul înainte-vederii. Între altele, a prezis moartea împăratului Nichifor în războiul cu bulgarii (811), căderea lui Mihail I Rangabe (813) și preluarea împărăției de către Leon V Armeanul (813-820), dar și înfricoșătoarele persecuții pe care acesta le-a declanșat împotriva ortodocșilor, care cinsteau icoanele. În 824, un grup de o sută de personalități bisericești dintre cele mai ilustre ale vremii – printre care mitropoliții de Calcedon și Niceea, sfântul Teodor Studitul și Clement Notarul – l-au cercetat ca să-i ceară sfaturi duhovnicești și pentru viața Bisericii.

L-au mai cercetat pentru sfat și Sfântul Petru din Atroa (prăznuit la 3 ianuarie), mărturisitor pentru dreapta credință în timpul persecuțiilor iconoclaste (+837), precum și sfântul Eftimie cel Nou (prăznuit la 15 octombrie). Cum în ultimii ani ai vieții împăratul Teofil Iconoclastul începuse să se îndoiască de convingerile sale iconoclaste (841) – sub influența patriarhului Metodie I al Constantinopolului (prăznuit la 14 iunie) și a împărătesei drept-credincioase Teodora a II-a (prăznuită pe 11 februarie) – a trimis la Ioanichie doi înalți demnitari ca să-i ceară sfatul. Bătrânul Ioanichie a fost categoric: „Cei care nu cinstesc icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților, nu vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar duce o viață cuvioasă. De asemenea, împărate, cei care disprețuiesc și batjocoresc icoanele lui Hristos vor fi aruncați în focul veșnic”.

Publicitate

Se spune că anul următor, pe patul de moarte fiind, împăratul Teofil a cerut să i se aducă o icoană a lui Hristos, pe care a sărutat-o cu lacrimi înainte de a muri. Împărăteasa Teodora a II-a a restabilit cultul icoanelor în 842 după un sinod ținut la Constantinopol, iar pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la biserica Sfânta Sofia. Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor – „Duminica Ortodoxiei”. În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici „Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul). Dar primii ani după restabilirea cultului icoanelor nu au fost ușori și nici cu pace pentru Biserică și pentru sfântul Ioanichie.

Pentru că unii ortodocși, între care și monahii de la Mănăstirea Studion, cereau o mare severitate pentru preoții și episcopii care căzuseră în erezia iconoclastă și acum se pocăiau. Iar alții, între care patriarhul Metodie și Ioanichie, doreau ca Biserica să adopte o poziție mai indulgentă. În 844, chilia bătrânului Ioanichie a fost incendiată, așa că sfântul, acum în vârstă de 92 de ani, a trebuit să se întoarcă la Mănăstirea Antidion. Sfântul Ioanichie a trecut la Domnul cu pace la vârsta de 94 de ani, la 4 noiembrie 846. O mare mulțime de călugări, clerici și laici s-au adunat la înmormântarea sa, iar moaștele sale au început să facă multe minuni. Sfântul Ioanichie este cinstit în Sinodiconul Ortodoxiei printre mărturisitori și numit „mare prooroc”.

Rugăciunea Sf. Ioanichie
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție.

Publicitate

Citeste mai mult

Eveniment

Nu mai luptă pentru Botoșani, dar a câştigat derby-ul Moldovei. Cornel Șfaițer fericit după ce Poli Iaşi a câștigat în fața Oțelului

Publicat

acum 13 ore

duminică, 03.11.2024

de

Publicitate

Echipa lui Cornel Șfaițer, Poli Iaşi, a câştigat duminică derby-ul Moldovei, disputat cu Oţelul Galaţi, după ce a fost condusă la pauză cu 1-0.

Poli Iaşi a câştigat duminică derby-ul Moldovei, disputat acasă, cu Oţelul Galaţi. La partidă au asistat peste 4.700 de spectatori.

Galăţenii au deschis scorul în minutul 2, prin Maciel.

Publicitate

Scorul a rămas nemodificat până în minutul 71, când Tailson a egalat.

Ieşenii au marcat golul victoriei trei minute mai târziu prin Gheorghiţă.

Iașiul face 20 de puncte și urcă pe un nesperat loc 7 în clasament, în timp ce criza Oțelului se prelungește.

Publicitate

În runda următoare, a 16-a, prima a returului, Poli Iași va juca tot acasă, cu Sepsi Sf. Gheorghe, în timp ce Oțelul va primi replica FC Botoșani, echipa de la care a plecat în urmă cu ani de zile foarte supărat Cornel Șfaițer.

Citeste mai mult
Publicitate
Publicitate

Știri Romania24.ro

Publicitate

Trending