Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Eminescu în revista „Meşterul Manole” (anul I, nr. 5 – 6, iunie – august, 1939):  În interbelic a existat o pleiadă de poeţi, prozatori, critici şi eseişti care au făcut din această perioadă una de aur a culturii româneşti. Se poate aminti  generaţia anilor `20,  reprezentată  de Ion Barbu, Cezar Petrescu Lucian Blaga, Şerban Cioculescu, Nechifor Crainic, Aron Cotruş  şi alţii. A urmat generaţia `30,  cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade  sau Mircea Vulcănescu. Generaţia `40  , sau o parte bună a ei, cu precădere cei mai tineri,  s-a strâns în jurul lui Vintilă Horia  şi a ţinut să aibă o revistă proprie. Astfel, la 1 ianuarie 1939, apare primul număr al revistei „Meşterul Manole”, cu scopul declarat de a crea şi o mişcare sub aripa ei.  Din programul semnat de Vintilă Horia, cel puţin trei aspecte  pot fi reţinute: a) un nou drum, unul reluat ca pe-o făclie, „de pe colinele pe care au ajuns cu trudă făuritorii dinaintea lor”;  b) punerea în valoare a scriitorilor tineri din acel timp; c) promovarea culturii naţionale. Numărul  dublu (5-6 din 1939) al revistei este dedicat lui Eminescu la cei 50 de ani de la moartea sa. Vintilă Horia iniţiază o anchetă bazată pe două întrebări: „Am închinat numărul acesta marelui poet, ca un omagiu adus de generaţia noastră aceluia ce va rămâne veşnic în cultura noastră ca un prototip al omului tânăr. Cele două întrebări pe care le-am trimis membrilor grupului nostru au o dublă semnificaţie: una personală, „Cum l-aţi cunoscut pe Mihai Eminescu?” – strâns legată de procesul intim declanşat în momentul apropierii  fiecăruia din noi de opera poetului, iar cealaltă – „Care credeţi că e valoarea actuală şi universală a operei lui?” – o valoare general-literară, privind valabilitatea în timp şi spaţiu a aceloraşi opere”. Continuă Vintilă Horia: „Căci pentru noi momentul de contact al poeziei eminesciene cu sufletele noastre şi valabilitatea ei actuală şi universală prezintă aceeaşi covârşitoare însemnătate. Mişcarea de la „Meşterul Manole” îşi află o semnificativă corespondenţă în aspectul european pe care-l pretinde, din ce în ce mai mult, figura de erou şi de poet al lui Mihai Eminescu.” 

Publicitate

Răspunsurile la întrebări au fost  reluate  şi în „Eminescu văzut de gruparea literară „Meşterul Manole” (colecţia „Restituiri”, Editura „Ulpia Traiana”, Bucureşti, 1997),  ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu., care adaugă pe coperta a patra: „Ideea restituirii acestor mărturii, privitoare la posteritatea lui Mihai Eminescu, mi-a fost sugerată de poetul, prozatorul şi eseistul Pericle Martinescu (n. 1911), care, în perioada 1939 – 1942, a participat ca redactor şi colaborator la apariţia şi impunerea revistei „Meşterul Manole”, una dintre cele mai importante publicaţii literare interbelice”. Reţin din răspunsurile date  la prima întrebare („Cum l-aţi cunoscut pe Mihai Eminescu?”) şi publicate în numărul amintit al revistei „Meşterul Manole”: Ovid Caledoniu – „Pe Eminescu l-am descoperit foarte de timpuriu. Aş aşeza această bucurie deosebită, în cea de-a doua copilărie. Atunci am ştiut de el, atunci l-am iubit cu înmiite puteri. Dar cu puţini ani în urmă, am avut, cum aş putea spune, revelaţia nemărginitei armonii eminesciene. Citisem pe atunci un studiu al d. D. Caracostea, de care-mi amintesc vag de tot, unde se încerca rezolvarea problemei imaginii Luceafărului care tremură-n oglindă”; Marcello Camilucci – „În vreme ce românii şi-l găsesc pe Eminescu în aerul şi în zările câmpiilor şi în glasul omenesc al pădurilor, eu l-am cunoscut într-o sală cenuşie de universitate, dar sufletul rătăcind pe urma visurilor care te cheamă afară, a fost legată de această frunte limpede de erou, de părul nesfârşit semănând a chivără de războinic, de ochii care dezvăluiau o înfrigurare aproape bolnavă. Doinele, ciobanii, Feţii Frumoşi, pluteau în această sală pentru că Eminescu – şi aceasta este valoarea lui naţională – are puterea de vraci de a lua de pe lucruri şi de pe fiinţe zgura cu care vremea şi legăturile dintre oameni le îmbracă reducându-le generalitatea…”; Mihail  Chirnoagă – „Personal, încă nu-l cunosc pe Eminescu. Dar cred că voi ajunge să-l cunosc. El se află într-un laborator profund, cu o lumină prea mare. Cuvântul vibrează altfel, spaţiile se desfăşoară după alte ritmuri, viaţa se leagă după alt sânge decât cel comun. Mi se pare nou. Fie că-l citesc în gând, fie că-l citesc tare”;  Vintilă Horia – „Datoresc primul contact sincer cu opera lui Eminescu, prietenului Constantin Micu, poetul şi eseistul care comenta odinioară la şezătorile societăţii „Ion Eliade Rădulescu” a elevilor de la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, versurile misterioase ale comemoratului de azi. La una din aceste şezători Constantin Micu, a cărui fire se afla la antipodul exteriorizărilor mele, a vorbit despre Eminescu, cu verva şi elanul anilor de atunci. (…) Păstrez peste ani amintirea acestei şezători şi glasul sonor al prietenului de azi care scanda, în seara tristă din amfiteatrul unei adolescenţe, strofele divinului romantic”; Aurel Marin – „Nedeosebind prea bine cărţile după care alergam în anii mei tineri, am întâlnit pentru întâia oară, în casele bătrânilor, într-un vechi raft, o carte mare, cu scoarţe negre de părea o Biblie. Era ediţia lui A. C. Cuza din opera lui Eminescu. Felul acela de tipăritură, cu poeziile îngrămădite una după alta, cu litere mari, îmi plăcea. Aveam, într-adevăr, mult de citit în paginile pline! Am avut o strângere de inimă – de la finele volumului lipseau câteva pagini, iar alte câteva erau zmângălite cu o cruzime feroce. Atunci am cunoscut pe Eminescu”; Constantin Micu – „Eminescu nu a lăsat nici un domeniu al sensibilităţii umane neexplorat şi geniul lui creator a înzestrat conştiinţa comună cu dimensiuni şi moduri noi de simţire, cu un ideal nou de viaţă şi o concepţie superioară asupra omului. De la fiorul cald al iubirii până la drama existenţei cosmice, de la dragostea pentru frumosul natural până la cultul frumuseţii artistice, de la sentimentul unei tainice comuniuni cu tradiţia, rasa  şi pământul până la exaltarea iubirii de neam, toate au trecut prin pana de azur a poetului, care se consuma în focul inspiraţiei sale punând în lucrurile pământeşti lumina smulsă din cer şi din suflet, şi dând astfel sentimentelor omeneşti o nouă demnitate, idealurilor apuse o nouă strălucire. Sub acest aspect l-am cunoscut pe Eminescu şi astfel îl iubesc”; Horia Niţulescu – „Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-avem în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelectuale care la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică – ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică. Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigurant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa  clară  de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale.(…) Noi, posteminescienii – va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural – suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual – pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate – şi ne impune condiţii necesare de  existenţă, neînduplecate.(…) Două amănunte, înduioşător de banale, leagă de un anumit timp amintirea primelor descoperiri ale Luceafărului. O fată frumoasă şi palidă, cu tinereţea ei osândită de tuberculoză – vecina noastră de atunci – cânta adesea „Pe lângă plopii fără soţ”, sfâşietor de trist şi plângea întruna.  Altădată, într-o oră de clasă, absent la ce se petrecea în jur, devoram sub pupitru „Geniu pustiu”, când profesorul de română, abuzând de naiva lui autoritate, năvăleşte spre mine şi-mi smulge pe sărmana Poesis, corpul delict al infracţiunii mele şcolare. Dar acestea n-au nici o însemnătate pentru întâlnirea cu Eminescu, de dincolo de timp, din totdeauna”; Teodor Scarlat – „Am cunoscut, pe Eminescu, la o vârstă când nu puteam să-mi dau seama de geniul lui. Mă încânta armonia versurilor din „Luceafărul”, mă indignau, până la revoltă adevărurile din „Împărat şi proletar” şi mă exaltau miresmele poeziilor sale de dragoste; dar de aici şi până la înţelegerea vastei orchestraţii lirice, a poeziei lui Eminescu a trebuit să treacă multă vreme”; Ion Şiugariu – „Cum l-am cunoscut pe Eminescu?” Întrebarea mă surprinde, mă tulbură, mă pune în faţa unei nedumeriri groaznice. Cum l-am cunoscut? Dar l-am cunoscut oare?  M-am ridicat eu în admiraţia, în cultul deosebit pe care i-l port până la înţelegerea întreagă? E drept, l-am bănuit adesea, mi-am apropiat de multe ori câte ceva din vasta realitate a operei sale, de semnificaţia ei înaltă.  În sufletul meu a avut totdeauna un loc de frunte, în râvnirile mele a fost totdeauna o ţintă”. (VA URMA)

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate