O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
„Luceafărul de dimineaţă nr. 6 din 2022. Ion Pogorilovschi , originar din Basarabia şi stabilit la Rădăuţu-Prut (jud. Botoşani) încă de copil, a fost eseist, filosof al culturii, critic de artă, exeget al operei lui Brâncuşi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cercetător ştiinţific şi cu interdicţie de publicare în perioada 1982 – 1989 (cauza – „Meditaţia Transcendentală). Stela Covaci, originară din Basarabia şi stabilită la Rădăuţi Prut (jud. Botoşani) la vârsta copilăriei mici, a fost jurnalistă, critic literar şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Din dicţionarul Silviei Lazarovici aflăm că „prezenţa la Putna în 1957, cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare este interpretată în justiţie ca „uneltire împotriva ordinii sociale” şi îi aduce o detenţie de un an şi jumătate cu privare de drepturi”.
Ion Pogorilovschi şi sora sa, Stela Pogorilovschi (căsătorită, mai târziu, Covaci), erau foarte mici când, împreună cu mama lor au trecut podul de fier de la Lipcani pe Prut din cauza Ultimatumului sovietic. Numărul acesta al „Luceafărului de dimineaţă” publică drama acelor momente sub semnătura lui Ion Pogorilovschi într-un articol cu titlul „Viaţa Basarabiei – moarte şi înviere”. Redau partea premergătoare aruncării în aer a Podului de la Lipcani: „Eram pe un braţ al mamei agăţate, sărmana, cu celălalt de draghina căruţei lui Amarandei: ne trecea, pe mine şi pe soră-mea, în grabă, Prutul cu puţinul pe care apucase să-l încarce din casa de la Lipcani – universul nostru genuin care rămăsese ghilotinat dincolo. (Tata, funcţionar la filiala locală a Băncii Hotinul, era, în degringolada refugiului, mobilizat cu presante datorii de serviciu). Mare lucru în afară de copii nu încăpu în căruţă, iar până la plănuitul transport următor, cât timp Amarandei, cărăuşul megieş bunicilor mei din Rădăuţi (de Botoşani n. n.), zăbovi să adape caii, Prutul deveni graniţă! Santinelele cu pantaloni bufanţi ca litera „J” rusească şi puşti automate se împlântară – jind secular – în deschizătura podului, declarându-l hotar cu lumina de la răsărit. Pe fundul căruţei, sub hainele legate în pături şi covorul nostru cel negru cu trandafiri mari cât altarele, mama aciuase un cufăr la care, se vede, ţinea în mod deosebit: îl pregătise cu premeditare şi îl repezea peste apă, o dată cu noi, cu primul transport. Era colecţia revistei „Viaţa Basarabiei”, legată pe ani, vreo zece volume groase cât Biblia, cu tartaje pânzate, alte numere încă slobode, nelegate. De-a lungul anilor `30, la Lipcani, ai mei fuseseră abonaţi la revistă. Acum, părăsind locul şi înscriindu-se pe drumul refugiului, mama – a cărei căsnicie avea să se destrame atunci pentru totdeauna, lua Basarabia spirituală cu ea, pe fundul căruţei. Rămâneau în urmă: locuinţa cu obloane de scândură spre livada prelungită până în râpile nesigure din marginea târgului, pepiniera experimentală, iazul, prisaca dosită de vânt între garduri de stuh, rămâneau, vai, bomboanele învelite colorat aduse cu trenul de la Cernăuţi, pe care tata le semăna tainic prin iarba grădinii ca să ne aflăm astfel, cei mici, de lucru (să ne ocupăm cu miracolul) zile întregi… Aşa s-a făcut că lipsiţi de agoniseala lăsată DINCOLO, colecţia revistei „Viaţa Basarabiei” trecută DINCOACE, pe malul drept al Prutului, deveni o parte principală a existenţei noastre ulterioare anului 1940. Ne-am compensat sufleteşte cu ea, cu revista, ani în şir după aceea, ca orbii care îşi acutizează de nevoie alt simţ. Nici patru ani mai apoi, într-un mijit de ziuă (3 aprilie 1944), colecţia revistei (Basarabie tezaurizată, avuţia bejeniei noastre fu încărcată iarăşi, în căruţa lui Ceică; veneau ruşii, urmau să fie lupte grele pe Prut, se dăduse ordin de evacuare, două zile ai mei încercară să taie toate găinile, dar nu le putură sfârşi, le băgară în cuşti, la urma căruţei. Nu aveam unde să ne ducem. Ţinem şoseaua spre Dorohoi, înscrişi în şirul de cotiugare zadarnice. Dincolo de Păltiniş începură să apară din dealul Darabanilor, grămădite pe saci, familii de săteni care de acum se întorceau; se răzgândiseră. (…) Ajunşi pe seară din nou în toloaca de spini a Prutului, cum stam în vârful căruţei, deodată ochii mi se umplură de un licăr fără seamăn, apoi urmă explozia: ultimele trupe în retragere aruncau în aer podul de la Lipcani. A doua zi în zori, 4 aprilie (peste noapte ninsese abundent), intrară ruşii. Trezit din somn, am ridicat un colţ din leşierul cu care ai mei camuflaseră fereastra dinspre drum şi i-am desluşit: mantale cenuşii, fără capete, curgeau în convoi fără capăt spre apus.”
La rubrica sa intitulată „Tag-uri”, Horia Gârbea scrie despre volumul „Între inimă şi ţara promisă – antologia poeţilor români din Spania” (Editura „Neuma”). Volumul este un proiect al unei asociaţii artistice cu sediul la Madrid. Antologia cuprinde 14 autori. Un nume este şi botoşăneanul Cezar C. Viziniuck. Scrie Horia Gârbea: „Toţi sunt autori de literatură de calitate şi, mai ales, ataşaţi culturii române. Deschiderea lor către lumea literară spaniolă este un beneficiu însemnat pentru literatura noastră”.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News
