Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Quo vadis, Ovidiu Chelaru?  Citind poeziile acestui volum („Quo vadis” – editura „Quadrat” Botoşani, 2022), mă simt obligat să repet  un lucru pe care l-am mai spus: opera lui Ovidiu Chelaru  relevă,  în totalitatea ei, caracterul auctorial al acestui scriitor. Cei ce i-au citit întreaga operă (peste 36 de volume) şi îi cunosc vârsta (a împlinit 90 de ani), pot observa că nu există nici un puseu de discontinuitate a discursului, auctorialitatea fiind prezentă în timp şi spaţiu. Textele se supun perfect patrulaterului relaţional dat de Alex Ciorogar şi care întăreşte prezenţa auctorialităţii: o persoană reală, o instanţă textual-comunicativă, un principiu legal şi un model de unitate stilistică. Pus pe analiză şi constatativ până la paroxism, Ovidiu Chelaru face atât ecologie morală cât şi una literară prin neabaterea de la calea tradiţionalistă şi, mai ales, a sentimentului apartenenţei la creştinătate.

Consecvent propriului program literar, Ovidiu Chelaru nu acceptă o posibilă armonizare între forma clasică a poeziei şi libertatea pe care o oferă modernismul. Poetul trăieşte într-un concubinaj  cinstit şi asumat cu rima, măsura şi ritmul, privind de la distanţă libertatea aşezării oricum a cuvintelor în pagină: „Bătrâneţea în oglindă / Într-o trecere fugară, / Merită s-o pui la grindă / Pentru cât e de amară. //  De ce oare Doamne Sfinte / La o vreme de-nceput, / Pentru timpuri înainte  / Ne-ai lăsat fără de scut? // Şi de care n-ai scăpare / Cât ţi-e dat ca să trăieşti, / Doar aşa din întâmplare /  Poate-n vămile cereşti? // Unde bănuiesc că sunt / Sfinţi şi moaşte-n infinit, / precum fost-au pe pământ / Ce de noi s-au îngrijit? // Să ne şteargă din oglindă / Într-o ordine fugară, / Mărginirea să te prindă / Ca un colb bun de ocară.” („Bătrâneţea în oglindă”).

Publicitate

Deşi are un mod personal de a relaţiona cu poezie, în sensul că o foloseşte  ca tovarăş de incursiuni prin labirinturile sale identitare, e clar că e un prieten al ei. Şi ea, docilă, se supune doctrinei ce stă la baza arhitecturii textelor.  E preponderent realul pe care se mulează biografismul, istoricul, creştinismul şi faptele ce conduc spre  sociologic, toate izvorând din cinci teme mari ce se pot pune în discuţie doar atunci când ai o vârstă venerabilă: „Meditaţii”, „Iubire de oameni”, „Natura în imagini”, Vitrina vremii” şi „Imperiul neputinţei”.

„Quo Vadis?” (Unde te duci?), titlul acestui volum, este o întrebare pe care Sfântul Petru, conştient de ce urma să se întâmple, o pune lui Isus Hristos. Sintagma a fost folosită şi de Sienkiewicz ca titlu al unui roman de-al său pentru care, în 1905, va primi Premiul Nobel.  Există şi adaptări cinematografice având ca denumire această întrebare, precum şi titlul unei melodii interpretată de  formaţia rusească „Electroforez”. De ce am ţinut să amintesc toate aceste situaţii? Pentru a întări alegerea titlului de către Ovidiu Chelaru. Ea este o întrebare care se pune doar atunci când ştii răspunsul: „De dincolo de timp / Şi zeii din Olimp / M-au întrebat pur, sec, / Unde voiesc să plec? / Flămând spiritual / Să caut atemporal / Originea-mi străbună / De la Adam cunună. // Scotocind prin calendare / Ce-am găsit nu-i de mirare / Câtă vreme zările / Adoptă urmările. // Multor gene de-nceput / Şi din care m-am născut, / Cu credinţa-n Dumnezeu / Şi la bine şi la greu. // Astăzi însă mulţi din noi / Cochetează cu moroi, / Fără cuget şi simţire… / Unde mergi, tu, omenire?” (Quo vadis?”).

Textul original din care provine întrebarea este „Quo vadis, Domine?”  Punând-o autorului respectând structura originală, „Quo vadis, Ovidiu?”, nu putem afla răspunsul decât citind aceste versuri, dacă nu cumva chiar întreaga operă a acestui prolific scriitor botoşănean.

Publicitate