O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Artur Enăşescu, cel ce a întrupat destinul amar al lui Mihai Eminescu.  Născut la Botoşani la 12 ianuarie 1889 sub numele Constantin Artur Enăcescu, a fost un poet şi publicist român. M-am hotărât să scriu despre el când, zilele acestea, pe un post de radio am auzit romanţa, pe muzica   lui Ionel Fernic, „Ţiganca”, versurile aparţinând lui Artur Enăşescu: „E Rita, fecioara cu ochii sprinţari, / Cu sâni ca de piatră, / Născută-n alaiul a zece cobzari, / Regină pe şatră. /  Zglobie ca fulgul, cutreieră văi /  Şi negre poiene, /  Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi /  Pe umede gene.  / Cosiţa ei creaţă pe umerii goi /  Îi cade-n inele; / Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi / Sclipiri de mărgele. //  Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt, / Râd galbeni în plete; / Când trec c-un zâmbet, zvârl cuşma-n pământ / Nomadele cete. // Când naşte sub corturi un cânt legănat, /  Şi-un zvon de sandale, / Cu patimă cruntă ciocanele bat /  În vechi nicovale. / Ea joacă sub vaierul strunei prelung /  La focuri sărace /  Şi razele lunii fiinţa-i străpung / Ca sute de ace. /  Uşor se mlădie, roteşte pe loc, /  Dând chiot sălbatic, / Şi pare piciorul ei sprinten în joc  / Atins de jăratic. / Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sâni, /  Loviţi de furtună; /  Şi geme ca vie sub meştere mâni, /  Lăuta străbună. // Târziu stau nomazii la stele culcaţi,  / Iar ea pe câmpie, / Sărută văzduhul cu ochi dilataţi / De-o sfântă beţie.”  Răsfoiesc “Dicţionarul biobibliografic al scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni”  alcătuit de Silvia Lazarovici şi găsesc: “A absolvit şcoala primară şi primii ani de liceu la Liceul “A. T. Laurian” din Botoşani (1900 – 1903), iar următorii ani la  Liceul Naţional din Iaşi (1904 – 1905), cu bacalaureatul la Botoşani în 1914.  S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, dar nu s-a prezentat la examene.  O scurtă perioadă (1 februarie 1911 – 24 iulie 1914) a lucrat ca funcţionar la Oficiul Poştal din Botoşani. În anul 1917 era elev-plutonier în spatele frontului, pe Valea Trotuşului, la o şcoală de branduri, semnalizări, mitraliere, în cadrul regimentului de mars al Diviziei a 3-a”.

Din acelaşi dicţionar al  Silviei Lazarovici aflăm că Artur Enăşescu a publicat în „Convorbiri critice” (unde a şi  debutat la 25 august 1910 cu sonetul „Amor”), „Clipa”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul liber”, „Epoca”, „Familia”, „Flacăra”, „Ideea literară”, „Îndrumarea”(din Botoşani), „Junimea Moldovei de Nord”,,,Jurământul” (de la Chişinău), „Luceafărul”, „Moldova” (din Botoşani), „Propilee literare”, „Rampa”, „Răsăritul” (de la Chişinău), „Solia”, „Steagul”, „Universul literar”, „Viaţa literară” şi altele.

Despre  Artur Enăşescu au scris, printre alţii: Eugen Lovinescu, Nicolaie Iorga, D. Murăraşu, Perpessicius, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru, Ionel Bejenaru, Lucia Olaru Nenati, Ion N. Oprea şi Teodor Vârgolici. Interesant este că George Călinescu nu-l aminteşte  „nici măcar în cohorta stihuitorilor de-o clipă ,la bibliografie, în „Istoria literaturii române”, după cum spune Teodor Vârgolici în „Comentarii literare” (Editura „Eminescu”, Bucureşti,1971) şi după cum putem constata şi noi în urma consultării dicţionarului lui Călinescu. Era prieten bun cu Tudor Vianu care va scrie despre el în „Jurnalul” său din 1961 : „L-am reîntâlnit  pe Artur Enăşescu, în primăvara anului 1917 la Botoşani, oraşul său de baştină, revenit acolo ca elev al şcolii pregătitoare de ofiţeri în rezervă. Într-o duminică, l-am vizitat în casele bătrâneşti  ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina cu flori.  Dar am avut tot atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar Părăsea frontul rătăcind cu arma în mână prin fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat, la unitatea la, în faţa inamicului”.

Aflat pe front, Artur Enăşescu va scrie „Balada crucii de mesteacăn”: „Cruce albă de mesteacăn, / Răsărită printre creste, / Cine te cunoaşte-n lume, / Cruce fără de poveste? // Peste braţele-ţi întinse / Din poiana fără flori, / Uneori se-apleacă-n noapte / Cârdurile de cocori. // Şi-n tăcerea nesfârşită / Sub arcadele de brad, / Nu s-aude decât plânsul / Cetinilor care cad. // Cruce albă de mesteacăn / Biciuită de furtuni, / Peste lemnu-ţi gol, doar luna / Pune albele-i cununi. // Ca de-o mână nevăzută / Slovele-ţi se şterg de ploaie, / Tot mai mult te bate vremea, / Vânturile te îndoaie… // Şi ca mâine fulgii iernii / Te vor prinde-n a lor salbă, Şi vei dispărea din lume / Cruce de mesteacăn albă. // Sfântul îngropat sub tine / Cine-l va mai şti de-acum, / Cruce albă, rătăcită / Lângă margine de drum? // Braţele-ţi de vânturi smulse / Se  vor pierde pe poteci, / Numai brazda de ţărână / Nu-l va părăsi pe veci.” Anul 1926 a fost un an de fecunditate poetică maxima pentru Artur Enăşescu. Revista “Universul literar”, condus de Perpessicius îi deschide larg paginile, fapt ce va face ca tot în acest an să primească premiul “Ion Pavelescu” al Societăţii Scriitorilor Români pentru sonet. Era vorba despre sonetul “Afrodita” despre care Perpessicius spune că este “irumpt din verb ca şi zeiţa din valuri”: „În hău de mări, bătute de furtună, /  La pieptul spumegatului talaz, / Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz / Dormea seninul ca un fulg de lună. // Seninătate, zbucium, împreună, / Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz, /  Născură, robi aceluiaşi extaz, /  Nemărginirea, floare de genună. // Şi haosul gemu de fremătare, /  Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare, / Vis cald! Femeia, amforă de slavă, //  Zbucni legănătoare şi suavă, /  Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele, /  Din zvârcolirea undelor rebele.”

Teodor Vârgolici, în volumul amintit, scrie şi despre drama înfiorătoare  care va mistui treptat mintea şi trupul lui Artur Enăşescu: “Suflet extreme de sensibil, poetul nu are tăria să-şi menţină echilibrul moral în faţa greutăţilor vieţii, dezarmează şi îngenunchează, ultragiat în frumuseţea lui lăuntrică de realităţile unei societăţi adverse. Bolnav, istovit, cu mintea din ce în ce mai rătăcită, ajunge o ruină umană, o întristătoare figură hieratică a dezmoşteniţilor vieţii, prelungindu-şi la nesfârşit suferinţa.  Aşa cum Oscar Wilde agoniza pe malurile Senei, la hotarul dintre veacul trecut şi cel prezent, urmărit, cu privirea de poetul nostru Dimitrie Anghel, tot astfel şi Artur Enăşescu îşi purta paşii în văzul lumii, între Capşa şi fostul Palat Regal, îmbrăcat literalmente în zdrenţe, cu chipul brăzdat de suferinţă.” Critica de specialitate face  adesea referiri şi la poezia “Credinţă”, axată pe idea că omul trebuie să aibă un ideal, un vis pentru care trebuie să lupte, şi la”Revolta zeului”  despre care se spune  că Artur Enăşescu “reia , într-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din “Luceafărul” lui Eminescu”. Artur  Enăşescu moare în ziua de 4 decembrie 1942, la Bucureşti, după ce a întrupat cu asupra de măsură destinul amar al lui  Mihai Eminescu.