O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Pictorul Alexandru Istrati (autoportret preluat de pe „Artindex”).  Constantin Prut, în volumul său „Dicţionar de artă modernă şi contemporană”, scrie despre pictura lui Alexandru Istrati: „Din dorinţa de a da o formă perceptibilă tensiunilor emoţionale şi spirituale, pictorul recurge mai ales la tuşele spontane, într-o mişcare prelungă, neliniştită. Culoarea urmează parcă sensurile unei improvizaţii muzicale, cu o evidentă bucurie a descoperirii unui acord nebănuit şi în acelaşi timp cu dramaticul sentiment al amânării expresiei ideale. O astfel de poetică picturală ţine, în esenţa ei, de principiile abstracţiei lirice”. „România liberă” nr. 2233 publică un interviu cu doamna Iulia Ghiţescu, sora pictorului, din care extrag câteva date.

Alexandru Istrati s-a născut la Dorohoi la 9 martie 1915. Şi-a făcut studiile în România. Şi-a luat bacalaureatul în 1932, a fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti în 1937 şi diplomat al Facultăţii de Arte din Bucureşti. A fost asistent la aceeaşi facultate la clasa profesorului Camil Ressu. Concomitent îndeplinea şi funcţia de custode la Muzeul Simu. În 1947 a obţinut, prin concurs, o bursă a statului francez şi a plecat la Paris, înpreună cu soţia sa, Natalia Dumitrescu, şi eapictor de mare talent, care s-a stins din viaţă pe 3 iulie 1991, în acelaşi mare oraş european.  Aici urmează împreună Academia de Arte Lhote şi Ecole des Beaux Arts.  Îl întâlnesc pe Brâncuşi care îi determină să rămână lângă el.  Soţii Istrati vor închiria un hangar mare în  Impasse Ronsin, pe care îl amenajează şi încep să lucreze. Intrând în contact cu „spiritul abstracţiei”, părăsesc arta figurativă pe care o practicau în ţară şi se dedică, realizându-se chiar, artei nonfigurativei. Colorist valoros, Istrati păstrează paleta, etalând-o în forme geometrice, construite de un bun desenator.

Din 1952, Alexandru Istrati este ales în juriul Saloanelor de artă franceze.  În 1953, Istrati obţine  premiul Kandisky, pe care îl va primi şi soţia sa în 1955.  În acelaşi an, 1955, Istrati obţine, la Milano, premiul Lassone.

Important este că din 1947 până în 1957, Alexandru Istrati şi  soţia sa vor lucra pentru Brâncuşi, adică în ultimii 10 ani de viaţă ai marelui artist.   Acesta va lăsa prin testament soţilor Istrati terenul din strada Sauvageot şi-i desemnează legatari universali testamentari. Soţii Istrati au devenit cetăţeni francezi în 1965. Perioada următoare, până la stingerea lor din viaţă, va fi legată de multe acţiuni privind punerea în valoare a lui Brâncuşi. Alexandru Istrati moare la Paris în octombrie 1991. Despre moartea sa nu s-a scris la timpul respectiv în România.

Merită ştiut că împreună cu Pontus Hulten şi Natalia Dumitrescu, soţia sa,  au scris o monografie despre Brâncuşi şi publicată în noiembrie 1987 în limba engleză, ca apoi să fie tradusă şi în limba franceză.  „Dicţionarul Avangardelor”  al lui Dan Grigorescu îl prezintă ca afiliat avangardei din Paris, activând timp de 30 de ani (1950 – 1980).  Simona Lazăr, în „jurnalul.ro” din 22 martie 2019 scrie despre pictura lui Alexandru Istrati: „Artistul lucra cu gesturi largi, care se simt în dinamica liniilor şi ale culorii, punând culorile  pe pânză direct cu cuţitul, „remodelând” apoi culoarea ce sta să se usuce şi să se fixeze pe pânză, trădând astfel intense frământări interioare. Culorile sunt vii, puternice, multe dintre ele prea puţin depărtate de culorile primare, riscând să violenteze privirea dacă tuşelor păstoase nu le-ar fi adaugat altele transparente, diluate, conferind echilibru şi o linişte interioară”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News