O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Nouăsprezece poeţi neliniştiţi. Considerată un artist al iubirii, privighetoarea nu putea lipsi din simbolistica poetică a lui Ovidiu Chelaru.  Adept înfocat al poeziei cu rimă, ritm şi muzicalitate, volumul intitulat „Privighetori literare moldave”, pe care l-am citit în manuscris,  este o antologie  pusă sub semnul de metaforă tare dată de tonurile perfecte ale acestei păsări. Antologatorul  crede că poezia scrisă în dulcele stil clasic este asemenea privighetorii, ambele fiind vrăjitoare care te fac să intri fericit în treburile zilei. Prin acest volum, Ovidiu Chelaru  declamă  o convingere de la înălţimea celor peste 90 de ani: nimic nu te poate face mai fericit decât aceste două lucruri –  glasul unei privighetori sau sinceritatea pe care o emană  aşezarea rimelor într-un poem. Admirator al poeziei cu rimă, chiar şi al  celei ce se supune lirismului obiectiv, unul în afara conştiinţei poetului, nu  este de acord cu abaterile de la folosirea acesteia. Am purtat discuţii  nenumărate cu Ovidiu Chelaru pe această temă.  Dacă versul alb ar mai fi acceptat, cel liber, fără metru şi fără o regulă, sub nici o formă. Şi totuşi şi-a călcat pe suflet oprindu-se şi la o voce poetică foarte sensibilă, una singură, cu rezonanţe stănesciene: Aurora Adam ( „Destin” – „Nu mă pot opri lângă fiecare cireş înflorit / Ca să-i aştept ploaia albă / Ci o cuprind întreagă în trecerea mea / Căci mereu alerg cu mine de mână / Pe lângă tot ce-i pur / Lumină / Şi vis.”).

Pentru antologatorul acestui volum, poeţii care respectă rima, acest instrument de aur al strofei clasice,  nu pot fi decât nişte aristocraţi ai literaturii. Poezia lor, crede Ovidiu Chelaru,  izvorăşte dintr-o nobleţe de sorginte divină.  Din această perspectivă, Ovidiu Chelaru pune la un loc 19 energii creatoare care fac parte din Societatea Scriitorilor Botoşăneni „Mihai Eminescu”.  Poemele sunt o revărsare de  reflexe pământene şi nepământene,  autorii fiind  personaje ale propriilor versuri care iradiază o autentică viaţă sufletească, remarcându-se metaforele  singurătăţii. Domină, la o primă enumerare, păpădia generatoare de ploi inverse,  parada unor suflete-floare,  implorări ale îngerilor izgoniţi, rememorări ale timpului trecut, ploi de lumină, puseuri de patriotism, elemente ale timpului sacru, omul arhaic,  homo cogitans etc.  Ca un ansamblu, antologia   a cărei arhitect este Ovidiu Chelaru, pleacă de la observaţia că fiecare poem este o scânteie a poemului universal, dând întregului valoare de creaţie în sine. Ea poate fi privită şi ca un model socio-cultural specific celor care  au aderat la programul revistei „Memento Mori”. Cititorii vor descoperi că cei 19 autori au o coerenţă a gândurilor, că sunt buni comunicatori şi că îşi exersează cu fineţe şi talent  calitatea de fiinţe raţionale.

Nu ştiu cum îşi scriu poemele cei antologaţi. Probabil că unii în zumzetul serii, alţii sensibilizaţi de mângâierile lunii. Vor fi şi dintre cei care scriu  ca Paul Valery dimineaţa, „între lampă şi soare”, alţii pe unde sunt fulgeraţi de idei. Curg versurile celor 19 într-o continuă sublimare a realului. Dar te poţi întreba când a scris Liliana Burac  poemul său „Basmaua” din care reţin primele două strofe: „Basmaua mamei şade-n cui, / O strâng la piept… că mama nu-i… / S-a dus să răsădească flori / Într-o grădină după nori / Şi-o tot aştept să vină iar… / Dar în zadar… // S-a dus cu cât era pe ea, / Nici o leţcaie nu avea, / Doar zâmbetu-mpietrit pe faţă, / În palme, faptele de-o viaţă / Şi-n poala sufletului său / Bocetul meu…” şi din care transpare o conştiinţă tulburată de întrebări existenţiale?

Caut o definiţie a poeziei în care să se regăsească cei 19 aleşi şi m-am oprit la aceasta dată de poetul francez Alain Wallon: „Poezia este ca acele lumânări magice pe care suflul nu le atinge decât pentru o microsecundă şi a căror flacără se reaprinde repede.  O flacără pentru a ne lumina drumul hazardat, sinuos şi pietros pe care îl parcurg vieţile noastre scurte. Poezia nu se explică, ea nu explică nimic, ci este acea luminiţă care, în întunericul absolut, ne aminteşte realitatea luminii care,  metaforic sau nu, luceşte, – trebuie să lucească! – la capătul tunelului”.

Percep volumul acesta, care stă să apară în zilele ce urmează,   ca pe  un lumânărar în care poeţii chemaţi de Ovidiu Chelaru  au aprins câte o lumânare-poem. Toţi poeţii cuprinşi în acest volum, veţi  observa, sunt  dominaţi de conştiinţa tragicului şi a singurătăţii. Aşa s-o fi întâmplat,  sau poate  aşa  a ales antologatorul, cert este că un sentiment al neliniştii circulă de la prima pagină la ultima. E antologia unor neliniştiţi.