Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„România literară” nr. 23 din 10  iunie 2022.  Revista publică un interviu pe care Ştefan Augustin Doinaş i-l acordă lui Ionuţ Vulpescu în martie 2000. În finalul convorbirii, întreabă Ionuţ Vulpescu: „Pentru că au fost 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, aveţi un text mai vechi care a anticipat cumva numărul din „Dilema” dedicat acestei sărbători şi care a stârnit atâtea discuţii. Cum credeţi că se v termina această polemică? Eminescu va fi cel care va pierde?” Răspunde Ştefan Augustin Doinaş: „NU, Eminescu nu va pierde. Un poet naţional nu poate să aibă în România un destin diferit de poeţii naţionali ai altor popoare. Ce se întâmplă cu Eminescu se întâmplă cu Goethe, cu Hugo ş.a.m.d. Se întâmplă cu orice poet naţional.  El este un fel de paratrăsnet, care atrage asupra sa şi care canalizează în solul etnic descărcările de mânie sau de adoraţie, de revoltă, sau de laudă ale  unor inşi.  Descărcările sunt în funcţie de temperamentul oamenilor.  Un poet naţional este întotdeauna şi în egală măsură venerat şi criticat, ridicat pe soclu, şi totuşi, contestat. El este o statuie de bronz şi trebuie să ne obişnuim cu această idee şi cei care au oroare de asta, să ţină minte că pe statuia de bronz se pot aşeza şi un porumbel, şi o vrabie care face un găinaţ pe creştetul ei, ca să fie liniştiţi că nu este vorba numai de veneraţie, ci şi de contestaţie.  Nu putem trăi fără mitul poetului naţional.  Orice popor îl are, are o mulţime de mituri, dar există şi un mit cultural, care este al poetului naţional.  Eminescu a pierdut şi a câştigat încă de la început. A fost negat încă de la început, nu numai de Popa Grama (n.a. Alexandru Grama). Va fi înjurat în continuare, nu numai de Macedonski, ci şi de alţii, va suporta cu aceeaşi indiferenţă ca a Luceafărului destinul acesta. Acum, sigur, aceasta e imaginea despre geniu pe care şi-a făcut-o până la urmă; care este contrară imaginii lui Schopenhauer. Schopenhauer nu ar fi admis niciodată că un geniu este nemuritor şi rece. Un geniu este înflăcărat, în genere, şi întotdeauna încrâncenat, nicidecum indiferent. Cât despre Eminescu, independent unde o fi acum, noi vom continua aici, unii să îl detestăm, alţii să îl venerăm. Sigur, există şi anumite interese obscure, chiar inavuabile, dar cele mai multe lucruri sunt reacţii temperamentale. Nu trebuie să li se acorde mai multă atenţie decât trebuie.”

Publicitate

„România literară” nr. 24 din 17 iunie 2022.  O singură licărire Eminescu într-un eseu semnat de Irina Petraş şi intitulat „Fascinaţia olfactivă şi literatura”. După o trecere prin cartea lui Federico Kukso, „Odorama. Istoria culturală a mirosului” (Editura „Baroque Books & Arts, 2022, trad. Cornelia Rădulescu) şi prin „Osme. Antologie de texte pentru nasul oricui”, alcătuită de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Irina Patraş îşi propune, în finalul eseului, „o raită preliminară prin literatura română, mai ales poezie, dar nu numai. Un fel de schiţă pentru o cercetare mai amplă, mai ordonată a prezenţei rostului celor cinci simţuri în arhitecturile scripturale”. Din această perspectivă face o mică paradă olfactivă folosindu-se de 22 de scriitori  care, bănuiesc, reprezintă ancorele unui viitor eseu. Se începe cu Mihai Eminescu: „E-un miros de tei în crânguri, / Dulce-i umbra de răchiţi”; „Busuioc şi mint-uscată,/ Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată”; „Căci viaţa mea o ţin / Cu miros de flori de crin”; „Nu beau apă, ci scântei / Şi miros de flori de tei”.

Publicitate

„România literară” nr. 25-26  din 24 iunie 2022.  Pusă pe economii, „România literară” scoate  încă un număr dublu.  Suntem în iunie  şi nimic despre Eminescu. Caut  referiri la Botoşani şi botoşăneni. La pagina 15 îl găsim pe Theodor Damian, poet, publicist, preot, profesor universitar, stabilit la New York.  Publică  patru poeme, eu oprindu-mă la două dintre ele: „Aşa pleci” – „Ai trăit viaţa frumos / cu bune şi rele / mi se spune / n-ai făcut tot ce-ai fi vrut / te retragi de aici / puţin câte puţin / murmurând un cântec / necunoscut / precum cuvântul / se retrage-n  silabe / silabele în litere / şi literele în lut”; „Refugiu” – „Ne ascundem în viaţă / ca iubirea în început / ca timpul în clipă / fecundând veşnicia / ca necunoscutul în cunoscut / Nici n-am observat / că moartea /  s-a refugiat într-o zbatere / de aripă / tăind deşertul să prindă / Steaua Egiptului / pe Maria / Ieşind din viaţă / ca intrarea-n iubire / ne găsim locul / ca litera reaşezată-n cuvânt / bătând la poarta inimii noastre / iar şi iar / aşa cum bat clopotele / la Maria Eich / pentru slujba de seară”.

Paginile 26 şi 27 sunt ocupate de Gellu Dorian  cu o secvenţă de viaţă intitulată „Nu vreau să-mi amintesc de tine niciodată”. Întâmplările prin care a trecut în urma contaminării cu virusul Sars-Cov 2 sunt aşezate într-o scriere ce se apropie de stilul memorialistic cu scopul de a-şi transforma un moment din biografia sa în postbiografie. Prezenţa la unităţile sanitare, perioada  de internare şi cea de convalescenţă conduc spre un citat pe care l-am reţinut din Eugen Dorcescu: „Timpul nu este altceva decât banda rulantă a morţii”. Gellu Dorian a avut momente când simţea aripa morţii prin apropiere şi când, efectiv, se afla pe „banda rulantă” a acesteia pus în postura unei veritabile călătorii iniţiatice. Merită citit acest text care relevă  o cale de a-ţi asigura un echilibru spiritual („Nu mai aveam nicio încredere în nimeni, ci doar credinţa că Dumnezeu mă va salva”). În acelaşi timp  a fost şi un moment de recuperare a prietenilor pe care îi găsim nominalizaţi în text: Dumitru Necşanu, Ştefan Dodiţă, Mihai Babii, Liviu Şoptelea, Cristina Şoptelea, Vasile Eftime, Ala Sainenco Nicolae Corlat alături de  membrii familiei. Interesant este modul de prezentare a contextului social-politic  al perioadei covidiene, Gellu Dorian  găsind un mod de a explica împrejurările prin care a ajuns să facă parte din „Senatul AUR”: „A doua zi de dimineaţă, am primit un telefon de la Sorin Lavric, care m-a anunţat că „am câştigat”. Ce? Am întrebat. „Am intrat în Parlament” – mi-a spus. Cine? „noi cei de la AUR!” – mi-a spus Sorin, vădit mulţumit. Am aflat mai târziu, nu de la el,  că făcusem parte, alături de alte nume de notorietate, din Senatul AUR. N-am fost niciodată informat că fac parte din aşa ceva şi nici nu am ştiut, până la alegeri, că AUR există cu adevărat şi are reprezentanţi şi la Botoşani.  I-am spus lui Sorin L. să mă scoată de pe acea listă, că nu fac politică,  că nu mu s-a spus niciodată că fac parte din acel Senat, că nu am avut nicio contribuţie, astfel,  la succesul AUR.  Cu greu m-a putut scoate de acolo, abia când i-am ameninţat că-i dau în judecată pentru folosirea abuzivă a numelui meu. Era pe 7 decembrie. În noaptea aceea, pe la ora trei dimineaţa, după ce nu dormisem din cauza unor dureri groaznice ale unor tromboze anale, am leşinat în baie”.

Publicitate

MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (49)