Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Debutul lui Eminescu.  Vii dezbateri în câmpul istoriei literare a prilejuit problematica debutului lui Eminescu. În final s-au acceptat cele trei forme de debut. 1. debutul absolut – cel din placheta „Lăcrămioarele învăţăceilor”, ianuarie 1866, cu oda „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminoviciu; 2. debutul nominal – cel din „Familia”  (nr. 6, Pesta, 25 februarie / 9 martie 1866) cu poezia „De-aş avea…” şi semnată Mihai Eminescu. Iosif Vulcan, directorul revistei, va fi considerat „naşul literar” al lui Eminescu. Îi va schimba numele din Eminovici în Eminescu, poetul fiind de acord, păstrându-l pentru totdeauna; 3. debutul stilistic – cel din „Convorbiri literare” (aprilie 1870), cu „Venere şi Madonă” şi care certifică identitatea stilistică a unui scriitor, abandonarea modelelor şi găsirea drumului propriu în literatură. Primul care se ocupă de poeziile publicate în „Familia” în perioada 1866-1869 este Cristian Livescu. În cartea sa „Întâiul Eminescu”(Editura „Crigarux”, Piatra Neamţ, 1999), criticul amintit încearcă „o punere a lor într-un sistem de gândire poetică”. Este vorba despre  11 poezii („De-aş avea…”, „O călărire în zori”, „Misterele nopţii”, „Lida”, „Ondina”, „Frumoasă-i”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Spre suvenire – fratelui Gregoriu Dragoş” şi „Horia”). Constantin Cubleşan în „Eminescu în oglinzile criticii” (Editura „Dacia”, 2001), citindu-l atent pe Cristian Livescu , reţine de la acesta „cele două straturi fundamentale ale discursului poetic eminescian din perioada „Familiei”: a) stratul vizibil – fiind vorba despre cele publicate în revista amintită, demersul fiind unul social, deschis publicului, menit să fie făcut public,  la început dominând nuanţele ocazionale şi post-paşoptiste, apoi supuse sub semnul desăvârşirii unor teme tradiţional-romantice; b) stratul ascuns – fiind vorba despre cele ţinute în manuscris, cu o faţă ascunsă publicului, demersul fiind unul îndrăzneţ şi vizionar, constatându-se că apar modificări ce dau o stare de enigmă la nivelul semnificării pe care o dezvoltă cu multă discreţie. Din perspectiva  intuită de Cristian Livescu s-a pus problema unei voluntare „dedublări de sine a lui Eminescu”, astfel că poeziile lui vor avea două forme: cea destinată publicului, trimise spre publicare şi cea care va constitui fondul latent al operei, cele din manuscris scrise în versiuni paralele. Concluzia lui Cristian Livescu: „Poetul îşi concepe creaţia în două regimuri de valori imaginare şi, implicit, în două practici de discurs”. Cristian Livescu e convins că această modalitate şi-a impus-o Eminescu încă din perioada debutului,  fiind adeptul unor construcţii secrete, impunându-şi o „autocenzură de sine”.

Publicitate

În anul 1883, Titu Maiorescu propune primul volum de „Poezii” a lui Mihai Eminescu. Creaţiile  publicate în „Familia” sunt omise, deşi Maiorescu le ştia. Le credea sub nivelul celor publicate în „Convorbiri literare” începând cu „Venere şi Madonă”.

Publicitate