O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 5 din 2022.  Revista îşi continuă prostul obicei de a nu dedica măcar o jumătate de pagină celui de la care şi-a împrumutat titulatura, Mihai Eminescu. Ba mint, o face  Alex Ştefănescu într-un final de articol  asociat unor confesiuni: „Eminescu, Lucian Blaga, Magda Isanos, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Emil Brumaru şi încă şapte-opt (pe care nu-i menţionez, pentru ca fiecare poet de azi să poată rămână cu iluzia că se numără printre preferaţii mei) înseamnă mult pentru mine. Textele lor acţionează ca un drog, îmi provoacă reverii, mă transformă în alte lumi, mă fac să trăiesc mai intens. Sute de alţi autori mi se par plictisitori (sau caraghioşi), chiar dacă sunt nevoit să recunosc, din onestitate profesională, că nu le lipsesc anumite calităţi”.

Dacă despre Eminescu nimic, în schimb Senida Poenaru dedică o pagină tip „Luceafărul de dimineaţă”  marelui poet american Walt Whitman. Adulat şi contestat, considerat un „populist pătimaş”, „rebel de profesie”, „indecent”, „alinătorul de dureri”, „onanist egoist”, „spirit şi înţelepciune americană” etc., merită reţinută preocuparea lui Whitman  de a educa viitoarea generaţie de poeţi.  Senida Poenaru publică sfaturile poetului sub titlul „iată ce trebuie să facă”,  sfaturi care ar avea un caracter de obligativitate: 1. „să iubească pământul, soarele şi animalele”; 2. „să dispreţuiască avuţia”; 3. „să acorde atenţie oamenilor săraci”; 4. „câştigul să-l închine altora”; 6. „să-i apere pe cei „fără minte”; 7. „să-i urască pe tirani şi pe liderii totalitarişti”; 8. „să nu poarte conversaţii de nicio natură pe seama divinităţii”; 9. „să respecte oamenii şi să arate înţelegere şi răbdare faţă de aceştia”; 10. Să lege prietenii cu oamenii simpli, puternici, cu familii mari”; 11. „să gândească pentru el şi să nu accepte nimic ce i-ar putea jigni sufletul”.

La pagina 17, Dan Stanca publică o cronică-îndemn. După ce o citeşti, nu ai cum să nu cauţi volumul  semnat de Constantin Noica şi având titlul „De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului” ( „Humanitas”, 1990). Spune Dan Stanca: „Tot acest volumaş este un veritabil imbold spre trezire. Să ieşim din starea de somnolenţă şi să reflectăm asupra identităţii noastre. Ce mai suntem? Cine mai suntem?”Cât de triste sunt acele filosofii în sânul cărora crezi una şi faci alta…” Alte cuvinte importante… Ăştia suntem: una zicem şi alta facem. Aceasta-i drama civilizaţiei actuale, pe care rar o mai sancţionează câte un spirit contemporan. Trebuie să vină Noica din trecut ca să vorbească în locul nostru…”. Autorul îşi concepe cronica pornind de la un scop declarat: „mă interesează aici calitatea lui Noica de scriitor. Nu filosof, ci scriitor”. Concluzia: „o face cu o dezinvoltură de care, la vremea aceea, ar fi fost capabil însuşi Miguel de Unamuno. Ca să nu-l mai pomenesc pe Berdiaev…”. Dan Stanca  este impresionat de modul cum Noica are în vedere raportul dintre apatie şi agonie, mai ales  că este o relaţie cât se poate de actuală. Noica nu analiza timpul său ci pe cel din viitor, exact pe cel pe care-l trăim noi azi. De ce iubea Noica viitorul? Răspunde Dan Stanca: „FIINDCĂ NU SE ÎNDOIA DE RESURSELE FIINŢEI OMENEŞTI”.  Apaticul, în concepţia lui Noica, are „o atitudine pasivă”, „ia totul de-a gata”, „trăieşte o epocă de manuale”, dominat „de o înspăimântătoare lipsă de voinţă”. Agonicul, după Noica, „singur se leapădă de catehism” şi „îşi însuşeşte propria viaţă”. Concluzia mare, formulată de Dan Stanca,  este:  la apatic avem o  pasivitate sinucigaşă, la agonic e prezent un simţ al voinţei care merge până la sacrificiu.

Cititorii revistei mai pot afla că Vladimir Streinu  a avut ca miză „descifrarea misterului poeziei ca FAPT şi al poeziei ca REALITATE CHINTESENŢIALĂ, că tatăl lui Robert Musil s-a născut la Timişoara şi  că Felix Nicolau vine cu o previziune: „vor veni vremuri în care literatura şi jurnalismul vor face rocada. Adică jurnalismul va renunţa la concizie, la principiul piramidei răsturnate şi la obiectivitatea măcar formală pentru a deveni o literatură de tarabă pocnind de o stilistică bombastică şi de un imaginar gogonat”.