O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

 DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

George Vulturescu, în „Tribuna” nr. 426 din 1-15 iunie 2020, scrie despre orfismul „poemului fără sunet” la Şt. Aug. Doinaş. Reţin: 1. „Orfeul lui M. Eminescu „azvârle” harfa „sfărâmată” în mare, Lucian Blaga eliberează „harfa” de formele ei de prisos închipuindu-şi o „harfă de-ntuneric, iar Şt. Aug. Doinaş tinde spre …”poezia fără sunet”. Extrapolând, sunt, împreună, în vecinătatea lui Constantin Brâncuşi, cel care a  „eliberat sculptura de tot ce era de prisos şi ne-a redat conştiinţa formei pure, cum spunea răspicat Henry Moore”; 2. „Ne putem întreba – cum tace sunetul în „poezia fără sunet”? Se pare că poezia la care râvnea Doinaş este a unei materialităţi fonice care dilată cuvântul, răbufneşte prin coaja lui precum mugurii pe creangă, devine el însuşi sunet-cuvânt, precum ghinda devine copacul. Desigur, nu ştim unde – şi cât de departe –  ar fi dus / ajuns cu „experimentul” poemului fără sunet: poetul şi-a reinventat poezia de mai multe ori din magma sa proteică drept „melodie a timpului circular.”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 5 din 2020, publică un interviu cu Silviu Lupescu, directorul Editurii „Polirom”, la împlinirea unui sfert de veac. M-am oprit la două afirmaţii: 1. „Profesorul meu de matematică, Traian Cohal, transforma cel puţin o oră pe trimestru într-una de citit poezii – Minulescu, Blandiana, Brumaru, în fine, poezii pentru adolescenţi de liceu. Liceul „Negruzzi” avea un cenaclu, o revistă literară…”; 2. „Degeaba ne lăudăm cu Enescu (deşi nu avem nici măcar o singură integrală a operelor sale muzicale în ultimii 30 de ani), cu Brâncuşi (pentru care nu s-a găsit bani pentru „Cuminţenia pământului”) sau Eminescu (din a cărui poezie, un recent ministru al Culturii, de la o universitate de rang doi,  nu a fost în stare să recite nici măcar două versuri). Suntem ultimii în Europa la consumul cultural, nu doar la carte, în oricare dintre statisticile realizate independent, nu în cele ale institutelor aservite politic.”;

Adrian Alui Gheorghe citându-l pe Umberto Eco: „Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.  Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor.” (vezi „România literară” nr. 24 din 2020)

Am citit, am reţinut: Blaise Pascal: „Toate necazurile omului provin din faptul că nu ştie cum să stea liniştit într-o încăpere”; Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen: „Restul veţi afla după ce mor eu, nu pot spune mai mult acum”; Eugen Ionescu: „Plictiseala este un simptom al siguranţei”; Nichita Stănescu: „Nu te mai poţi întoarce, / pentru că te-au întors alţii / mereu alţii şi alţii şi alţii…”; Markus Gabriel: „Lumea noastră e guvernată de o falsă fiinţă superioară: omul”; Hegel: „Cel mai real dintre lucrurile reale este ideea”; Eugen Cucerzan: „Creaţia este partea supranaturală a minţii omeneşti”; Nicolae Iliescu: „Războiul nu mai este o epopee mitică, acum se învinge fără glorie”; Dumitru Cerna: „Ninge, Dumnezeu plânge deasupra catedralelor pustii”;

Cum defineşte Honore de Balzac, la nivelul anului 1844, boemul: „Cuvântul boem spune tot. Boemul nu deţine nimic şi trăieşte din ceea ce are. Speranţa-i este religie, încrederea în sine este regulă, iar caritatea îi este bugetul. Toţi aceşti tineri sunt mai mari decât nefericirea lor, se plasează sub auspiciile norocului şi înfruntă destinul”. Nu-i aşa că v-aţi gândit la cine m-am gândit şi eu, la Florentin Florescu?;

Spaţiul Vergo: Este toposul unde se petrece acţiunea romanului lui Alexandru Ecovoiu, “Ambitus” (Editura “Polirom”, Iaşi, 2018). Maria-Ana Tupan, în “Contemporanul. Ideea europeană”  nr. 6 din 2020, descrie astfel spaţiul Vergo: “Deodată, în Vergo, nu se mai naşte şi nu mai moare nimeni. Ei nu primesc însă şi darul tinereţii veşnice, iar bătrâneţea veşnică, veştejirea, suferinţa îi fac pe locuitori să ceară înapoi “sfârşitul”. Odată cu moartea, dispare teama de judecată, timpul nu mai are valoare, viaţa nu mai are scop. Valoarea supremă, religia, îşi pierde rostul: de ce să se mai roage pentru viaţă veşnică dincolo, dacă o aveau deja aici pe pământ? Spaţiul inventat de Ecovoiu şi pe seama căruia construieşte romanul  este rezumat astfel de M.-A. Tupan: “valoarea vieţii doar moartea o pune în lumină”;

Ion Minulescu despre versurile lui: „Ştiţi voi ce sunt versurile mele?/ Zboruri în „zigzag” de rândunele, / Zboruri fragmentate / Rupte / Şi-nnodate / Ca să poată fi de toţi cântate… / Versurile mele?… / Semne de-ntrebare / Pentru-abecedarul vieţii viitoare / Versurile mele? / Stropi de apă vie / Şi ploaie de stele / Pentru veşnicie.”;

Leo Butnaru, în „România literară” nr. 25 din 2020, publică un articol plin de umor cu titlul: „Ca o mască antivirus – caisul înflorit”. Reţin: 1. „De când cu coronavirusul, a scăzut până aproape de zero numărul celor ce mor de râs”; 2. „Nu încercaţi să le smulgeţi unora măştile! S-ar putea ca ele să fie botniţe!”; 3. „Lume, lume, pe când,totuşi, descoronarea coronavirusului?”; 4. „Hora Unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor”;  5. Politologii de ieri au devenit…virusologi!”; 6. „Femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor şi croitorilor”; 7. „Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus”; 8. „Dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90% din blonde dispar”;

Câteva versuri din poezia „Putea fi zodie” de Ioan Morar: „Am avut de partea noastră / un zeu îngăduitor: înserarea / în vremurile acelea / am putut să scriem tot ce am vrut / să iubim ce nu făcea parte din noi / să păcătuim în toate religiile / să fim ce n-am mai fost”(vezi „România literară” nr. 25 din 2020);