O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DÂND O ȘANSĂ FRUMOSULUI

Citesc intens şi cu plăcere cărţile scrise de scriitorii coborâtori din munţii sălbatici ai Vrancei. fiindcă sunt un bun cunoscător al căilor întortocheate ale acestui ținut.. Ştiu Păuleştii, am fost în Coza invitat de colegul meu de liceu Toader Răduţă, am mers pe firul Putnei, am mers pe cel al Zăbalei până la Nereju, am trecut puntea de la Spulber şi am ajuns la Tojani şi de acolo, pe jos, peste văi prăpăstioase până la Andreiaşu, am mers cu celebrul trenuleţ Odobeşti – Burca, am ajuns pe la Vizantea. Vrâncenii sunt vecini cu trei mari zone româneşti: Moldova, Muntenia şi Ardealul. Ei au împrumutat caractere de la toţi ceilalţi. Puseurile de melancolie, visarea ca şi tendinţa de a fi conservatori prin valorificare exagerată a trecutului au fost luate de la moldoveni. De la munteni şi-au însuşit ambiţia şi puterea de muncă, asezonate cu elemente de balcanism sau chiar aventură. Gândul aşezat, timpul acela maxim de cugetare adâncă înainte de a face un pas au fost luate de la ardeleni. Din această psihologie a apărut în 2020 volumul „Coviltirul cu zâne”. Acest vehicul este unul stelar cu care umblă poezia prin lume. Sub acest acoperiş fragil, care poate ceda oricând în faţa unei primejdii cât de mici, îşi poartă metaforele ca pe nişte zâne. Trece prin lume şi numai cei însemnaţi de divinitate opresc să-şi aleagă zâne precum culegi stele de pe firmament. Căruţa aceasta a trecut de multe ori pe lângă Toader Răduţă, dar luat cu alte treburi nu s-a apropiat de ea, decât mai târziu. Născut în Coza Vrancei, undeva aproape de codrii cei merei ai acestor munţi, dacă nu chiar în inima lor, Toader Răduţă nu putea să se despartă de spiritualitatea celor din rândul cărora a plecat în lume. Cu această carte Toader Răduţă acoperă romantismul generaţiei noastre de liceeni. El stătea în mijlocul nostru precum o veioză între cărţi. Stăpân al limbii române încă de pe vremea când profesorul Vasile Lefter ne recomanda să aderăm la ideile mari ca să fim noi, versurile vin ca o mângâiere pentru generaţia de care vorbeam, una ajunsă la vârsta când deasupra capului stă sabia despărţirii de această lume.

În cel de-al doilea volum, „Șoapte în amurg” (2020), Toader Răduță apelează la „practica reamintirii”, destul de frecventă ca metodă în poemele acestui volum, dar și al poeziei sale în general. Aspectul mă face să cred, păstrând proporţiile, că Toader Răduţă este un mic Platon. Drumul invers ales de poet, unul către începuturi, este calea recomandată de filosoful grec pentru a ajunge la esenţa unor lucruri, fenomene, întâmplări etc., pe care n-o putem parcurge decât prin poezie. Ciclul „Şapte zeci” (copilăria, adolescenţa, mână-n mână, drum în doi, viaţa în oglindă, un semi…mai mult de jumătate şi sexagenari), pus sub semnul cifrei şapte, este de departe un rezultat al transmigraţiei sufletului poetului. O transmigraţie pe care Toader Răduţă o scoate din chingile teoretice ale metempsihozei, sufletul său picurându-se farmaceutic în amintiri.

Cel de-al treilea volum, „Secundele iubirii”(2023) ne amintește că autorul s-a născut într-un ţinut în care brazii stau cu vârfurile înfipte în cer, şi unde oamenii locului umblă printre ei cu o lejeritate specifică doar vrânceanului de la munte, Toader Răduţă transferă aceste semeţii versului său, dându-i un farmec special şi prin prezenţa unei solemnităţi specifică eului său. Poezia acestui volum este o ordonare pe orizontală a ideilor, o aşezare a acestora într-un timp care nu e lăsat să treacă asemenea unui vizitator grăbit. Poetul recuperează tot din propria viaţă, valorizând superior atât momentele de linişte cât şi pe cele de nelinişte. Orice poem este expresia unui sentiment, o sublimare a stărilor interioare, metafora îndeplinind două funcţii: estetică şi sensibilizatoare. I-aş aşeza întreaga poezie sub semnul unui citat din Rilke: „Totul este să preamăreşti. În poezie , noi vorbim de cele mai multe ori despre creaţia lui Dumnezeu. În momentul în care ştii să preamăreşti smerit un om, un copac, o floare, o întâmplare din viaţă, o taină, se naşte poezia.”

Cartea în discuție azi, „Veșnicii de-o clipă”(2025), se pliază pe mai vechea concepție a autorului despre frumos și pe care și-o prezintă printr-o concretețe dezarmantă. Față de Ela Răduță din a cărei operă frumosul poate fi controversat, la Toader Răduță frumosul are o direcție clară, explicită. Bănuiesc faptul că Toade Răduță nu acceptă aprioric frumosul. El și l-a clădit etapă cu atapă, ajungând să fructifice fiecare clipă. Poezia sa se desprinde din frumosul natural, urmărind să pună în evidență aspecte reale ale referențialului ales: iubita, copilăria, Muncelușul și Coza, părinții, starea de bunic, cenaclul „Miorița”, profesorul Vasile Lefter, Țara Vrancei cu oamenii săi etc.

Arhitectural vorbind, poemele se construiesc pe întrebări ce pornesc de la CUM și CE, răspunsurile mulându-se pe CÂND și CUM. Poemele lui Toader Răduță construiesc un discurs acrotatic în sensul dat de Marin Tarangul: „de îndată ce sufletul resimte evidenţa propriei sale adâncimi, se cufundă în ea ca în ceva care îi aparţine de drept şi prin asta devine nespus de adânc”. Poezia lui Toader Răduţă nu este una aridă, una specifică postbacovianismului, cât despre criptare nici vorbă. E o poezie dulce, foşnitoare. Cititorul trebuie să intre în acest volum ca şi cum ar circula pe o alee mărginită de flori, neavând cum să nu fie de acord cu acest poet care dă o şansă frumosului.